Exercițiu de sinceritate? Nu, doar realitatea

De când m-am apucat de scris una-alta pe blogul meu, mi-am dat seama cât de complicat este să fiu oarecum neutru sau mai bine zis echilibrat. Într-o lume în care este oricum, numai dreaptă, transparență, corectă.

Am început să scriu despre a fi tată. La noi puțin tați fac asta. Sunt și destule motive, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Prefer să vorbesc despre mine, despre experiențele mele. Dar și aici lucrurile sunt destul de complicate.

Politica, bat-o vina

Indiferent de opțiunile noastre politice (sau chiar dacă nu avem una), cam tot ce ține de viață noastră este decis de politică.

De legile din Parlament, de aplicarea lor (sau nu) de către Guvern. Iar de mai bine de 30 de ani de când îi alegem pe unii sau alÈ›ii (da, mai sunt È™i cei care doar comentează politică la colÈ›ul străzi, în birouri, pe Facebook sau mai È™tiu eu unde, dar nu se obosesc în ziua votului să… voteze) lucrurile pentru mine nu par a se îndrepta într-o direcÈ›ie tocmai bună.

Iar oricum ai apuca un subiect care ne afectează direct sau mai puÈ›in direct viaÈ›a ajungem la… politică.

Iar unul dintre subiectele acestor zile care are legătură cu temele pe care le abordez – părințeala, copiii – este legat de legea privind dublarea alocațiilor.

Părerea mea?

Oricum aș aborda subiectul, este atât de politizat subiectul încât aș primi un alt val de hatereală, cum s-a mai întâmplat în trecut, iar asta e ultimul lucru de care am chef.

Dacă aÈ™ spune că este un non-subiect pentru că o lege trebuie aplicată, mai ales că cei care o contestă acum au fost susÈ›inătorii ei, aÈ™ fi catalogat pesedist. Sau că am interes direct că am copii. S-a mai întâmplat. Paradoxal, a doua acuzaÈ›ie venea din partea celor care nu au copii… Dar ei sunt obiectivi, nah…

Dacă aÈ™ repeta ce spune Guvernul, aÈ™ fi un fel de purtător de cuvânt a lui. Pro-bono. Pentru că nu sunt membru al unul partid, dar pesediÈ™tii probabil m-ar vedea galben… Sau bleu, mov. Curcubeu…

Ideea e că suntem extrem de polarizați și am încetat să mai discutăm cu argumente logice, ci doar dacă politizăm într-un fel sau altul. N-ar fi nici asta o problemă, dacă discuțiile ar fi civilizate.

Problema este că prea mulți au ales calea greșită. Ne purtăm precum galeriile de hooligani. Ne jignim. Ne certăm în familii, la colțul străzii, în birouri sau pe Facebook, cum spuneam mai sus, din pricina așa-ziselor opțiuni politice.

Și uităm un lucru. Că toți, absolut toți, au avut pâinea și cuțitul. Că toți, absolut toți, s-au perindat pe la butoane. Că migrează de la un partid la altul. Indiferent e vorba de primar sau senator. Că se bălăcăresc pe la TV, iar noi ducem bălăcăreala lor mai departe. Dar ei, la sfârșitul zilei, își înnoadă cozile și își freacă satisfăcuți mâinile. Că lor le merge bine. Că bani de alocații probabil nu-s, dar de pensii speciale se găsesc.

Exercițiu de sinceritate? Nu, doar realitatea

Și noi rămânem cu ura. Și apoi mă gândesc că poate chiar avem conducătorii pe care îi merităm. Cam ăsta a fost exercițiul meu amar de sinceritate. Realitatea pe care o văd, percep și trăiesc din 1990 încoace.

Sănătate! Fizică și mentală:)