Mi-am adus aminte de vorbele bunicului

Mi-am adus aminte de vorbele bunicului

Pe vremea când eram copil, iar bunicul meu patern încă trăia, la una dintre ocaziile când era adunată toată familia extinsă, ne-a spus câteva cuvinte care mi-au rămas în minte. Iar zilele astea mi-am dus aminte de vorbele bunicului. Mai ales că nu era genul de om foarte sfătos, care caută în orice ocazie să demonstreze că le știe pe toate.

Dimpotrivă. Rar vorbea, mai ales lucruri serioase, dar când începea chiar avea ce spune.

Ideea e că această perioadă extrem de ciudată (puțin spus) prin care trecem, cu invizibila pandemie, cu tonele de informări și dezinformări, indiferent că este vorba de canale oficiale sau la nivel de vorbe duse din gură-n gură, îmi creează și mie un disconfort. Mai ales că lucrurile merg, în opinia mea, într-o direcție foarte greșită.

Direcție foarte greșită

Sunt atât de multe bâlbe, contraziceri ale autorităților și secretului Grup de Comunicare Strategică, încât aș pierde prea mult timp să le enumăr.

Cine-i cu capul pe umeri și urmărește, cât de cât, situația pandemiei în România știe la ce mă refer.

Că mai sunt și buimaci, conspiraționiști, habarniști, negaționiști și alte categorii care nu înțeleg măsuri simple de a se proteja pe ei, dar și pe noi, iar este o problemă reală.

E greu cu spălatul pe mâini, păstratul unei distanțe fizice și mai ales purtatul măștii pe mufă corect (pe gură și nas) mai în locuri unde nu poți păstra distanța om de persoană.

Iar dacă unul d-ăsta te vede cu masca se uită strâmb la tine. Dacă mai faci și greșeala (sic) să-i rogi să-și traga masca de sub barbie peste gură și nas, poți avea fix același gen de răspuns pe care îl ai într-un mijloc de transport în comun și vezi că îți bagă șuțul mâna în buzunar

Urmarea? Vedem creșterea cazurilor de la o zi la alta, atât a îmbolnăvirilor, cât și a celor în stare gravă și critică de pe ATI..

Vorbele bunicului

M-am luat cu altele și tot n-am scris ce a zis bunicul acum vreo 30 de ani:

Măi copii, cel mai negru lucru, cea mai gravă situație care poate exista pe lumea asta este un război: moarte, crime, violuri, foamete, deportări. Tot ce este mai mizerabil. Să dea Dumnezeu să nu treceți vreodată prin ce am trecut eu.

Iar să-l aud pe bunicul meu pomenind despre Dumnezeu a fost un lucru mare, deoarece nu era tipul de om dus la biserică nici la propriu, nici la figurat.

Tata nu a prins război

Doar foametea de după, vremurile infecte ale instaurării comunismului în România, apoi o perioadă relativ ok, după venirea lui Ceaușescu, urmată de strângerea șurubului din anii `80. Marcantul Cutremur din 1977. Apoi gustul libertății și speranței din 1990. Perioadă urmată iar de dezamăgiri, grație politicienilor noștri care au dat cu oiștea-n gard.

Eu

Am prins anii `80 în toată splendoarea lor.

Poezii patriotice.

Jurnalul alb-negru TV despre vizitele tovarășului.

Cozile la alimente.

Refularea prin bancuri, dar și frica de Securitate (nu că ai fi vrut să faci nasoale, ci doar în luai peste picior pe cizmar și eminenta lui soție).

Abuzurile milițienilor.

Concediile cu ai mei la munte și la mare. Revoluția.

Am făcut parte din generația de sacrificiu. Am prins toate schimbările posibile și imposibile la școală. An de an.

Mineriadele.

Ruptura între români începută de marinar și continuată cu brio și în prezent.

Mai nou am prins PANDEMIA

Eu ca eu. 43 de ani pot spune că am trăit intens. Am avut momente speciale. Revelații. Căderi abisale. Sprijin din partea unor oameni pe care nu-i credeam în stare să-mi întindă acea mână de ajutor de care aveam la un moment dat nevoie. Dar și trădări neașteptate, lovituri sub centură. Că viața bate filmul și chiar orice telenovelă, mi-am dat seama de multicel.

Dar cel mai rău îmi pare rău de generațiile care vin după noi. De copiii de azi. Crescuți în teama de virus, de coronavirusul chinezesc.

Locuri de joacă închise. Parcuri din ce în ce mai goale, părinți care sunt temători în a-și lăsa copiii să se joace unii cu alții.

Adulți temători în a-și trimite copiii în vacanțe la bunici.

Vine toamna, da nu și școala

Nu cred că în toamnă vor reîncepe școlile. Iar dacă printr-o minune se va întâmpla lucrul ăsta, școala nu va fi sub nici o formă așa cum ar trebui să fie. Cel mult în schimburi, în ture. Restul, așa-zisă școală online.

Mizeria asta nu se va termina curând. Poate niciodată. Probabil va fi și un vaccin. Dar nu se știe când. Cel mai optimist termen este la jumătatea anului viitor.

În România este încă epidemie de rujeolă și mor copiii din cauza unora care se încăpățânează să facă copii, dar nu cumva să-i vaccineze.

Cinic, dar poate această pandemie are și scopul de a face un fel de selecție naturală.

Ceea ce nu prea am văzut în mediul online (că la TV rar mă uit), este tocmai această preocupare despre efectele psihologice ale pandemiei de azi asupra copiilor de azi, a tinerilor și adulților de mâine.

Se spune că ne temem de ce nu cunoaștem. Probabil. Bunicul meu a cunoscut ororile unui război și se temea ca fiul lui sau nepotul lui să nu treacă prin așa ceva.

Încă nu există termen de comparație ca număr al victimelor făcute de covid, dar peste 600 de mii de decese nu este nici puțin.

Dar există frică. Poate nu toată lumea o conștientizează. Cel puțin la noi, unde mai marii noștri nu sunt interesați de adevăr. Nu-i interesează într-adevăr o testare masivă. Și asta are un efect pervers de bumerang. Testări puține, cazuri puține. Lumea crede că totul e ok. Se relaxează. Nu se mai respectă cele câteva reguli simple care ne poate teoretic feri de acest virus.

Sănătate!

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto: Pixabay  

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: