Singurătate. Prietenie. Viață.

Singurătate. Prietenie. Viață.

Nu mă voi alătura corbilor care scriu despre dispariția unei prezentatoare TV, fiica unui iubit comentator sportiv, trecut și el în neființă cu circa un an și jumătate în urmă.

Pe de altă parte, subiectul în sine (exceptând detaliile morbide, picanteriile care chiar nu își au rostul sau cei care o deplâng cu toate că până la acest moment le păsa fix cât negru sub unghie de ea) deschide o serie de întrebări.

Întrebări care nu prea au mai fost puse. Dar nu neapărat întrebările sunt atât de importante cât sinceritatea răspunsurilor noastre. Puse pe o foaie, sau pe un blog, pot bulversa.

Să o luăm cu începutul.

1. Singurătatea

Unii se tem de singurătate mai abitir ca de moarte în sine.

Unii aleg sau prin nefericite circumstanțele ale vieții ajung să fie singuri.

În cazul alegerii este mai simplu. Oameni maturi. Alegerea lor. Aleg să-și vadă de propria persoană și nu-i interesează viața în cuplu. Că poate au încercat niște dezamăgiri și din dezgust, frică sau mai știu eu ce nu vor să mai repete experiența. Unii se declară fericiți așa. Alții doar mai liniștiți. Alții mint că sunt ok, dar în realitate nu reușesc să-și găsească pe cineva.

Singur sau într-o relație?

Societatea ne-a învățat că viața de cuplu e de preferat. Oare? Nefericire poate exista și în viața de cuplu. Paradoxal, singurătatea poate exista și în viața de cuplu.

Ce trebuie să ne intereseze?

Primul răspuns probabil că ar fi fericirea noastră sau starea noastră de bine. Dar, într-o relație, această stare de bine nu se menține constantă:

  • Există discuții în contradictoriu. Zen-ul tău este tulburat.
  • Iubitul/a se îmbolnăvește. Suferi și tu.
  • Cel iubit își pierde job-ul și atunci confortul tău material se reduce pentru că într-un cuplu se presupune că bugetul este la comun.

Aud în ultima vreme și de cazuri din ce în ce mai dese de cupluri unde nu există buget comun, ci fiecare cu banii lui. Înțeleg că doar cheltuielile comune se împart pe jumătate. În fine, nu e treaba mea să judec sau să înțeleg cum poate funcționa un astfel de cuplu.

  • Astfel de exemple pot continua mult și bine. Nu mai spun când relația nu mai înseamnă doar doi. Mă refer când este vorba și despre copii.

Ce vreau să spun este faptul că există o foarte subțire linie de demarcație. Între egoism și altruism într-o relație. Ambele pot aduce, în anumite conjucturi, fericire. Nu doar a ta, pe termen scurt, ci a ambilor parteneri, pe termen mediu. Nu mai spun despre arta de a jongla cu o serie de compromisuri🙂

2. Prietenia

În afară de iubit/ă (în cazul vieții de cuplu), dar poate mai ales în lipsa unei persoane iubite, ai prieteni?

Ce fel de prieteni ai?

Toți sunt șocați nu că poți muri!

Cu toate că absolut toți vom pieri, mai devreme sau mai târziu, de fiecare dată moartea șochează. Ultimul drum. Ruperea definitivă de această lume. Folosirea timpului trecut. Dorul ăla care parcă te îneacă. Regretele că parcă nu s-a spus unele vorbe sau nu s-au făcut anumite lucruri și acum e prea târziu.

Dar șocul, în cazul de la care am pornit aceste rânduri este cum poți muri și nimeni să nu se sesizeze timp de aproape trei săptămâni!

Ești singur/ă. Poate n-ai nici copii sau rude. Sau dacă ai, din diverse motive, ajungeți să nu vă mai vedeți, să nu vă mai vorbiți. Nu este nici trist, nici de condamnat. Este o realitate. Începem să ne înstrăinăm.

Nu degeaba există o vorbă din bătrâni că prietenii îi poți alege, dar familia ba.

Iar războiul între generații părinte – copil este și el proverbial. Și nu sunt mulți pași de aici la până a ajunge să nu vă mai vorbiți.

Ne întoarcem la prieteni. La prima întrebare. Ai prieteni? E simplu. Da sau nu.

Dacă nu, case closed, cum spunea cineva.

Ce fel de prieteni ai?

Dacă da, mergem la întrebarea no. 2: ce fel de prieteni? Reali sau doar pe Facebook? Și dacă sunt reali, chiar sunt prieteni?

O prietenie se verifică în timp. La fel ca și o căsnicie sau orice relație. Și se testează mai ales la greu. Când îți este greu.

Știe cineva că îți este greu? Îi interesează pe prietenii tăi cum te simți? Le spui asta?

E mult de spus. Suntem oameni și oameni. Avem diverse caractere. Putem fi expasivi, vorbăreți și să ne povestim viața oricui ne ascultă. Sau să ne destăinuim doar unui prieten apropiat. Dimpotrivă, putem fi închiși în noi, să ne placă intimitatea gândurilor și sentimentelor noastre și atunci nu știe nici vântul, nici pământul ce-i în sufletul nostru. Indiferent că e un soare plăcut sau o furtună năprasnică ori doar o ploaie mocănească de parcă nu mai are de gând să se oprească.

Tu ce fel de prieten/ă ești?

Așa am ajuns la a treia întrebare.

Pentru că o relație trebuie să conțină un pic de simetrie.

Nu poți doar cere fără să și oferi la fel cum nu poți oferi la nesfârșit (sentimente, bani, timp, sfaturi etc) și nimănui să nu-i pese dacă la rândul tău ai nevoie de ceva.

Da, uite că este o realitate ca la un moment dat să ne stingem. Este posibil să nu avem în acel moment și poate nici în zilele sau chiar săptămânile următoare pe un apropiat. Un iubit. Un copil. O rudă. Un amic. Cineva care chiar să te sune și să își facă probleme că nu îi răspunzi. Că nu revii cu un apel.

Pentru că spre deosebire de lumea de acum 30 de ani, vremurile s-au schimbat. Înainte lumea socializa altfel. Atunci lumea se suna și își auzeau glasul. Atunci lumea se vedea. Se dădeau mese. Petreceri.

Acum avem cu toții telefoane mobile. Avem cu toții mii de minute gratuite în orice rețea sau chiar convorbiri nelimitate. Dar nu ne mai vorbim.

Acum… comunicăm. A fost o vreme când nu ne mai sunam, ci trimiteam SMS-uri. Acum tot nu ne mai sunăm. Doar scriem pe peretele de pe Facebook sau un mesaj privat prin Messenger, Whatsapp, poate chiar IG. Dar rar ne mai auzim la telefon. Rar ne mai vedem. Cu apropiații. Ăia care în realitate sunt mai puțini. Mult mai puțini cum erau acum niște ani. Mult mai puțini decât îți arată lista de prieteni de pe Facebook.

Iar perioada sărbătorilor întotdeauna a fost dificilă sau chiar cumplită pentru cei singuri. Indiferent că s-au izolat voit sau au ajuns în această situație. Iar rețelele sociale fac mult rău în această perioadă. Nu știm cum să ne mai punem o poză zâmbind, cu familia zâmbind lângă brad, lângă cadouri.

Probabil că multe poze nici măcar nu sunt false, chiar exprimă bucuria acelor momente.

Dar pe rețele punem doar ce-i frumos. Nimeni nu-și strigă singurătatea sau disperarea.

Singurătate. Prietenie. Viață.

Ar fi mult prea multe de spus, mult prea multe subiecte am deschis și probabil că voi continua, dar cu altă ocazie.

După ce va trece acest moment.

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto: Pixabay

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: