Treizeci de ani

Treizeci de ani

Treizeci de ani

Este cum se spune în fashion… sezonul toamnă – iarnă. Cu toate că decembrie este pe sfârșite. Cam așa era vremea și acum 30 de ani, în acel 1989, numai iarnă nu pot spune că a fost/este…

1989

Atunci sărbătoream gustul LIBERTĂȚII.

Ne uitam cu toții la TVR care emitea aproape non-stop, față de programul uzual de vreo 2 ore pe zi, ceva mai mult sâmbăta și duminica.

Reușeam să luăm legătura telefonic cu toată familia, bunici, unchi, verișori, cu prieteni. Să ne auzim dacă sunt bine. Încă se vehiculau niște cifre terifiante despre victimele Revoluției, indiferent că era vorba de portul de radio România Liberă sau de haosul care încă mai domnea prin studiourile de unde emitea TVR. Se vorbea de zeci de mii de morți, în special la Timișoara și la București.

Acum

Acum, după ani, este prima dată când sunt împăcat cu faptul că a fost o imensă minciună asta și cifra a fost mult mai mică. Poate și această manipulare a grăbit desfășurarea lucrurilor.

Are loc o schimbare de generații. Cei sub 40 de ani nu prea știu cum a fost atunci. Sau cum se trăia până atunci. Și sper ca niciodată să nu apuce astfel de vremuri.
Nici acum nu este perfect. Și sunt convins că cei care au ieșit în stradă în 1989 și-ar fi dorit altceva. Am fi putut fi mult mai departe. Am fi putut trăi mai bine. Mulți români, prea mulți au ales să plece afară. Să muncească, dar mai ales să se stabilească departe.

În colecția noastră de proverbe și zicători și-a mai făcut loc o cugetare… “frumoasă țară, păcat că e locuită”.

Eu am rămas aici. Au fost momente când m-am gândit cum ar fi dacă ar fi. La 42 de ani, cât am acum, mă gândesc din ce în ce mai rar la pasul ăsta. Nu cred că este vorba de resemnare ori de frica de a o lua de la capăt/ceva nou. Poate rădăcinile mele sunt prea înfipte aici. Și tot universul meu este aici.

Tot în 1989

Acum 30 de ani țopăiam împreună cu ceilalți copii din bloc. Ne imaginam o mie de lucruri. Că vom călători prin toată lumea, că vom mânca fără să stăm la cozi. Deja rupeam paginile cu Ceaușescu din fiecare manual școlar și răsuflam ușurați că nu vom mai fi nevoiți să învățăm acele poezii care-l arătau altfel decât a fost.

Au trecut 30 de ani. Nu este cum îmi închipuiam cu mintea mea de copil de atunci. De călătorit prea ușor n-am putut pentru că eram încă copil. Iar primii ani după 1990 nu au fost tocmai roz pentru părinții mei. Șomaj, inflație.

Trebuia să ai ceva bani puși la saltea pentru a începe o afacere. N-au avut. Doar bunicul se lăuda cu bani puși de-o parte. La început valorau cât o mașină, dar a preferat să îi țină la bancă, în siguranță. Peste doar câțiva ani, când în sfârșit și-a dat seama de greșeală, abia a reușit să ia cu ei un… radio-CD. Unul bun, ce-i drept, dar totuși…

1996

În 1996 terminam liceul. Deja eram major. O parte dintre colegi au ales să plece de atunci din țară. Alții au fost amăgiți de faptul că se schimbase regimul politic la noi. Venise Convenția Democrată. Se promitea lapte și miere. Cei 10.000 de specialiști urmau să ocupe punctele cheie pentru a răsuci cheia în contact, iar motorul să meargă turat. N-a fost deloc așa.

2000

În 2000 terminam prima facultate și cum încă țineam legătura cu foștii colegi de liceu am constata că încă mai plecau din ei pe afară. Era anul în care revenea la conducerea statului Iliescu. Atât de bine se descurcase PNL și PNȚCD în perioada anterioară…

Am ales să rămân aici. Deja îmi alesesem un job care îmi plăcea, după ce încercasem o serie de alte joburi mai atractive ca activitate, dar mai prost plătite sau viceversa. În sfârșit găsisem ceva ce mă provoca, mă solicita și totodată îmi oferea și un minim de confort financiar. De-ale tinereții. Dar nu regret. Probabil că aș alege aceeași cale.

2006

2006. An de referință pentru mine. 10 ani de la terminarea liceului. Wow! Maturitatea! Reuniunea. Dificil de realizat, dar am luat inițiativa și i-am găsit pe toți. Cu greu. Am plecat de la numerele fixe pe care le mai aveam din vechea agendă telefonică. Și ultima. Deja era Facebook. LinkedIn. Mai aveam câteva adrese de email. Din aproape în aproape ne-am găsit. Surpriza? Jumătate erau plecați din țară… Cu toate că aveam alt președinte. Alt partid conducea țara. De parcă ar conta…

Tot în 2006 a venit pe lume și primul meu copil. O fetiță. Frumoasă, sănătoasă și mare cât un băiețel!

Și tot atunci a fost momentul când am realizat că timpul meu nu mai e doar al meu, ci și al ei. Pentru că ceva se schimbase și deja începuse să mă schimbe așa cum nu mă gândisem vreodată. Eram tată. Și din acel moment mi-am dorit să fiu nu unul oarecare, ci un Tată prezent în viața fetei mele. Implicat. Așa cum fusese și Tatăl meu.

2016

2016. Am mai derulat pe repede înainte 10 ani. Într-un fel istoria s-a repetat. Am organizat Reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului. Bineînțeles că nu a lipsit nici doamna Dirigintă care a strigat încă o dată catalogul iar nouă ne-au dat lacrimile…

20 de ani! Adulți deja. Colegi veniți din Italia, Spania, Franța, Germania. Și cei de aici. Ne uitam unii la alții zâmbind și totodată ne băteau inimile de emoții.

Așa cum mi-a bătut inima în același an când asistam la nașterea celui de-al doilea meu copil. Tot o fetiță.

Iar ochii mei erau ca în acea poveste pe care mi-o citea Tata în copilărie. Un ochi râdea când o vedeam, un ochi plângea când mă gândeam la Tata care de curând mă părăsise. Nu apucasem nici măcar să-i dau vestea că va fi a doua oară bunic
2016. A fost anul când a luat naștere și acest jurnal. Jurnalul unui Tată.

2019

2019. Mai sunt câteva zile până în 2020. Zile poate de reflecții.

Perioadă de analizat ce-a fost cu acest an:

  • Ce ne-a adus?
  • Ce am făcut?
  • A fost un an bun?
  • Sunt lucruri pe care ni le dorim în 2020?
  • Lucruri care țin de noi?

Că dacă ne dorim să câștigăm la loto, cumpăratul unui bilet nu știu dacă ne și va aduce mult speratul câștig.

  • Ne punem pe o foaie de hârtie punct cu punct lucrurile esențiale pentru la anul?
  • Avem de gând să lucrăm nițel și cu noi?
  • Să ne îmbunătățim versiunea, cum se zice?

La mulți ani!

Treizeci de ani…

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto: arhiva proprie (Dan Nichițiu pentru revista Copii și Părinți) 

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: