Azi 3.3, iar mâine 13.0.

Azi 3.3, iar mâine 13.0.

Azi 3.3, iar mâine 13.0.

Piersicuța noastră împlinește azi trei ani și trei luni. Da, încă mai numărăm și lunile. Până când? Habar n-am. De fapt, până când vom număra doar anii.

Apropo de ani, cea mare – pentru că sunt tată a două fete – mâine împlinește exact 13 ani. Dificila perioadă a adolescenței.

Trei ani și trei luni versus treisprezece ani

Cea mică: 3.3.

O năzdrăvană pusă nonstop pe ghidușii. Sociabilă. Vorbăreață. Independentă. Ambițioasă. Plină de energie. Îmi place să glumesc ca atunci când doarme nu se odihnește, ci se reîncarcă:)

Apropo de glume. Mergem la bunici. Ei stau la bloc. Îi spun că este deja fetiță mare și poate să cheme ea liftul. Urmarea. “Liftuleeee!!!” Am leșinat de râs!

O mare reușită, de care sunt foarte mândru, constă în faptul că până la vârsta asta nu știe de telefon mobil sau de tabletă. Pentru că aceste dispozitive nu le folosim în preajma ei. Telefonul știe că este pentru a comunica, pentru a vorbi cu alte persoane. Și pentru a face poze. Singurul ecran folosit – și ăsta extrem de rar – este cel al televizorului. Pentru desene animate.

Apropo de poze. Adoră să fie fotografiată. Cum spune ea: “veau pojă”! Cu “r” e nițel certată. Doar nițel. Pentru că rostește cuvinte unde “r” este foarte prezent. Cum ar fi “brioșă”. Sau combinația “veau brioșă”… De cea mare știe de vreo două luni că este “sora”, până acum era “sola”.

Cea mare: 13.0.

Confirm vorba aia din bătrâni. Copii mici, probleme mici! Copii mari, probleme mari!

Într-un fel, mă așteptam la ceea ce însemnă adolescență. Am citit cărți, articole de specialitate pe diverse site-uri și bloguri. Am participat la o serie de seminarii destinate părinților care au copii adolescenți. Sunt un părinte implicat, prezent în tot ceea ce înseamnă viața de zi cu zi. Mai mult, mergem împreună la aceeași sală de arte marțiale.

Și cu toate astea tot mă simt luat pe nepregătite. Tot apar mari provocări pas de pas.

Trag aer în piept, mă consolez oarecum că și eu am avut o adolescență tumultuoasă și încerc să-i înțeleg stările, trăirile, sentimentele, manifestările ei. Și încerc să-i rămân aproape. Pentru că o iubesc. Ca părinte de adolescent, uneori lucrurile par să ajungă într-un punct necunoscut. Pare că nimic nu mai merge. Și atunci fac ceea ce știu mai bine. Continui comunicarea. Chiar dacă uneori este un monolog…

Și atunci mă și amuz în sinea mea. Un surâs cam amărui, ce-i drept. Pentru că-mi dau seama cât de mult îmi seamănă. O combinație explozivă de ambiție, orgoliu și încăpățânare. Dacă pot fi direcționate corect, amalgamul ăsta poate duce la rezultate extraordinar de bune. Altfel…

Avantajul de a fi părinte

Unul dintre avantajele de a fi părinte constă în experiența acumulată de-a lungul anilor. Așa că pot derula timpul înapoi până ajung la perioada adolescenței mele. Brrrr…. Dificilă.

Bineînțeles și diferită față de a fetei mele pentru că erau alte vremuri. Am făcut și greșeli pe care nu ar fi trebuit să le fac.

Am reușit să mă țin departe de foarte multe influențe rele care mi-ar fi adus numai belele. Atunci sau mai târziu. Unul dintre regretele pe care le am din perioada adolescenței mele este ruptura dintre mine și părinții mei.

N-au știut sau poate n-au fost destul de conștienți de perioada adolescenței mele. Perioadă care te poate transforma definitiv în altceva, uneori în ciuda și fără să aibă niciun fel de legătură cu educația, experiențele anilor copilăriei.

Nu vreau să repet greșelile părinților mei

De ce a fost această ruptură? Poate nu a fost exclusiv vina lor. Pentru că îmi aduc aminte de o discuție unde i-am întrebat retoric dacă m-au văzut vreodată venind acasă băut, bătut sau drogat. Ori dacă nu le plac notele de la școală. Astea erau temerile lor cele mai mari. Abia mai târziu, mult prea târziu, au deschis discuția despre… protecție. La prima întrebare cea legată de cum vin acasă, n-au avut ce să-mi reproșeze. Așa că i-am rugat să mă lase în pace. Și m-au lăsat. Abia peste vreo câțiva ani au încercat să deschidă a doua discuție. Am închis-o la fel de repede când i-am întrebat ce vor să-i învăț. Nu eram obraznic, doar sincer.

Am început să scriu despre fetele mele și m-am avântat în amintirile mele… Cam asta este și frumusețea blogului. Pot scrie orice simt și așa m-a dus povestea. Este destul de dificil când ești părinte să nu te raportezi la propria copilărie. Cu toate că ajută și nu prea. Multe s-au schimbat. Azi sunt alte provocări. Avem șansa să realizăm și cu ce s-au confruntat părinții noștri când eram noi copii. Acum putem înțelegem anumite lucruri. Vorbe. Restricții. Sau putem ajunge să-i blamăm pentru una-alta. Dar cum timpul nu poate fi întors, mai bine aleg altă cale. Nu vreau să repet greșeala părinților mei.

Nu despre mine este vorba

Și nu că aș fi adeptul că mi-am trăit traiul și mi-am mâncat mălaiul. Chiar dacă am sărit de pragul de 40 de ani, consider că mai am multe de spus. Multe de învățat. Inclusiv de la fetele mele. Pentru că despre ele este vorba.

Ele m-au făcut să-mi doresc să ajung așa cum sunt. Constant. Un bun ascultător. Atent la manipulări. Să recunosc când greșesc. Dar și să fiu aproape atunci când greșesc ele. Pentru că doar a certa poate oricine. Să recunoască când greșesc și mai ales să învețe din acestea.

M-au și inspirat și în a deschide acest jurnal. Jurnalul unui tată. Pentru ele îmi doresc să rămân un tată implicat. Un tată bun. O prezență constantă. Și mai ales un făuritor de aripi. Pe care le vor folosi o viață. Pentru a se ridica cât de sus vor dori. Pentru că spre deosebire de Dedal, aceste aripile nu vor fi fizice, dar vor fi mai rezistente. Pentru că puterea interioară a copiilor noștri este colosală.

Azi 3.3, iar mâine 13.0.

La mulți ani copiilor noștri! Și nouă, părinților!

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto: Dan Nichitiu – pentru Revista Copii şi Părinţi

Comentarii Facebook

Un comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: