România nu este o țară a tinerilor

România nu este o țară a tinerilor

Revoluția din ʹ89 și marea ratare

Poate în vechime era normal ca bătrânii satului să decidă, însă în ziua de azi și mai ales în contextul României de azi mi se pare profund greșit. România nu este o țară a tinerilor.

Să fie clar: orice persoană peste 50 de ani s-a format în Comunism. Orice persoană care are minim 50 de ani, are amintiri foarte vii din perioada lui Ceaușescu, cel puțin primii 20 de ani din viață, educația primită, studiile efectuate, poate cele mai puternice experiențe datează dinainte de 1989.

Să ne înțelegem, nu am nimic cu cei peste 50 ani, inclusiv eu am peste 40 de ani, nemaifiind un tinerel. Și eu mă consider uneori că am trăit două lumi complet diferite. Anii ʹ80 sunt extrem de vii şi pentru mine. Sper că nu și-au pus amprenta definitiv asupra mea. Că nu mi-au osificat caracterul. Pentru că la momentul câștigării Libertății din ʹ89 aveam doar 12 ani.

Politicile dezastruoase din ultimii 30 de ani au dus la exodul tinerilor peste granițe. Iar aceste politici au fost făcute tot de aceeași oameni care s-au aflat la butoane înainte de ’89 sau de cei din eșalonul doi. Comuniști. Și securiști. Aceștia n-au dispărut peste noapte.

Ghici ciupercă de ce nu a fost aplicat punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Punct care susținea ca niciun fost membru al Partidului Comunist Român ori al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punând accent mai ales pe funcția de președinte.

Și așa am ajuns, după 30 de ani să tot vorbim de Revoluția neîncheiată.

Dau și eu o temă de meditație

Nu ar fi cazul să împrospătăm tot ce înseamnă România?

Azi am avut curiozitatea să fac un exercițiu interesant. Pentru că tot vorbim de viitor. Pentru că tot vorbesc despre copiii care sunt viitorul nostru. Iar tinerii sunt cu un picior în prezent și cu altul în viitor.

Dar viitorul în România este decis atât pentru copii, cât și pentru tineri nici măcar de persoane mature, ci de persoane în vârstă.

În alte părți se poate altfel

47 de ani au Prim-miniștrii Belgiei (Charles Michel), Spaniei (Pedro Sánchez Pérez-Castejón), Canadei (Justin Pierre James Trudeau) și Republicii Moldova (Maia Sandu). Aceeași vârstă o are și Președintele Poloniei (Andrzej Duda).

46 de ani au Premierul Luxemburgului (Xavier Bettel) și Președintele Slovaciei (Zuzana Čaputová).

45 de ani are Premierul Maltei (Joseph Muscat), iar 44 de ani au Premierul Macedoniei (Zoran Zaev) și Președintele Republicii Moldova (Igor Dodon).

43 de ani are Premierul Belgiei, Charles Michel. În data de 2 iulie 2019 a fost desemnat în funcția de președinte al Consiliului European. Michel va prelua funcția de la Donald Tusk în data de 1 decembrie 2019. Tot 43 de ani au Premierii Islandei (Katrín Jakobsdóttir), Slovaciei (Peter Pellegrini) și Serbiei (Ana Brnabić).

41 de ani au Președintele Franței (Emmanuel Macron), noul președinte ales al Ucrainei (Vladimir Zelenski), Premierii Danemarcei (Mette Frederiksen), Sloveniei (Marjan Šarec), Ucrainei (Volodîmîr Hroisman) și al Estoniei (Jüri Ratas).

40 de ani are Prim-Ministrul Irlandei (Kyriakos Mitsotakis).

Sub pragul de 40 de ani au Prim-Ministrul Georgiei, 37 de ani (Mamuka Bakhtadze) și Cancelarul Federal al Austriei, 32 de ani (Sebastian Kurz).

Știu, la cele câteva exemple de mai sus (chiar dacă mai sunt și altele) vin multe, mult prea multe contra-exemple cu șefi de state sau de guverne care au vârste nu peste 50, ci peste 60 sau chiar 70 de ani. Dar există și explicații. Legate de experiență, de continuitate în cazul monarhiilor. Sau pur şi simplu sunt țări care au avut o evoluție ascendentă după WW2, fără experiențele traumatizante prin care au trecut în special statele din sud-estul Europei.

România nu este o țară a tinerilor

Pentru a ne face o părere despre cine conduce țara noastră, de ce există pensii speciale nesimțite, de ce unii pot ieși la pensie la 45 de ani, de ce suntem la coada Europei la reușite, dar în topul clasamentelor la așa-nu, de ce ne plecă tinerii, să luăm de sus în jos exemplele de azi. Iar situația este destul de asemănătoare și în anii trecuți.

Președintele României are 60 de ani.

Prim-Ministrul României are 55 de ani.

Președintele Senatului are 67 de ani.

Președintele Camerei Deputaţilor are 51 de ani.

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (instanța judiciară supremă în ierarhia instanțelor judecătorești din România) are 57 de ani.

Președintele Curții Constituționale are 74 de ani.

Avocatul Poporului are 64 de ani.

Guvernatorul BNR are 70 de ani. Media de vârstă a Consiliului de Administrație BNR este 64 de ani.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe are 68 de ani.

Nici la catolici situația nu este mai verde. Arhiepiscopul Mitropolit de București are 74 de ani.

Că situația din România nu este deloc nici verde sau roz, nu este deloc o noutate. De vreo 15 de se pleacă masiv din țară.

La sfârșitul lunii iulie 2019, ministrul Românilor de Pretutindeni, Natalia-Elena Intotero a susținut că aproximativ 9,7 milioane de români trăiesc în străinătate.

Ghici cine pleacă? Cei peste 50 de ani ori cei sub această vârstă?

Răspunsul este evident. Tinerii nu se simt reprezentați în România. Văd că nu numai prezentul nu este roz, dar nici măcar viitorul nu se întrevede a fi unul care să merite să rămână aici.

Nu detaliez cu această ocazie, dar cred cu tărie că avem nevoie de o întinerire a tot ceea ce înseamnă conducerea României. Avem nevoie de Oameni Liberi. Formați după 1989. De oameni care pot avea o viziune mult mai corectă. De oameni care să decidă rapid pentru ziua de azi, dar și pentru viitor.

Ce rămâne de făcut?

Nu știu dacă se mai poate face ceva. A trecut de mult ceasul al doișpelea.

Speranță nu prea mai există. Instituțiile statului s-au decredibilizat.  Unele au primit o putere enormă, fără a  mai putea fi controlate dacă comit abuzuri. Fără ca cineva să răspundă când se întâmplă nefăcute. Altele, nu comunică, nu colaborează cu cele care ar trebui. Vedem zi de zi ce atitudine mizerabilă au mult prea mulți angajați ai statului față de cei în slujba cărora se află. Paradoxal.

Pachete de măsuri complexe dar eficiente, asumate de întreaga clasă politică, un proiect de țară… toate astea sunt o utopie.

Partidele din opoziție votează contra oricărei măsuri ale puterii din principiu.

Palatul Victoriei cu cel din Cotroceni se bușesc unul pe altul tot din principiu. Care principiu? Principiul luptei pentru ciolan. Atât.

S-ar părea că toți, dar toți au uitat de un aspect fundamental: interesul național.

Realitatea, din punctul meu de vedere, stă cam așa.

Varianta unu, dacă ești părinte, fă tot ce-ți stă în putere pentru copiii tăi pentru a reuși să plece în altă țară unde pot avea un viitor normal. Unde există autostrăzi și spitale curate. Unde nu le va fi frică, cum ne este nouă, de sistemul de învățământ. Şi unde nepoții tăi vor fi cetățeni ai unui stat normal.

Sau varianta doi. Învață-i pe cei mici să se descurce. Să se angajeze la stat. Să iasă devreme la pensie, să aibă o pensie specială. Să intre în horă și să joace, cum se spune.

Varianta trei de a le vorbi și de a-i învăța normalitatea într-o țară anormală, în ideea că vor putea schimba ceva ce noi nu suntem în stare, începe să nu mi se mai pară la acest moment drept cea mai potrivită opțiune. Riscăm să-i frustrăm. Să-i transformăm într-o prea mică armată de inadaptați, visători care se vor lupta o viață cu prea marile și numeroase mori de vânt. Pe modelul Don Quijote.

Poate-poate

Poate realitățile perioadei următoare mă vor determina să-mi recapăt optimismul și speranța. Posibil chiar să dezvolt ideea care mi-a încolțit recent – cea cu implicarea tinerilor – pe care o las o perioadă la dospit până să detaliez.

Deocamdată Caracal (Olt), Galați, Săpoca (Buzău), Vaslui, Bacău, Maramureş și din ce în ce mai multe puncte însângerate de pe harta țării nu mă lasă.

România este pe locul 4 în Europa* ca număr de crime raportate la suta de mii de locuitori, fiind depășită de Letonia, Lestonia și Estonia, trei țari din fosta URSS.

Dacă luăm crimele în valoare absolută, suntem tot pe locul 4 în Europa*, după Germania, Italia și Franța.

* Conform Eurostat, organismul responsabil de statistică al Comisiei Europene

Din punctul meu de vedere, România în anul 2019 este un stat eșuat. În plus, România nu este o țară a tinerilor

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto: Pixabay

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: