Am revenit

Am revenit

Sau mai bine zis încep să-mi revin. Ușurel. După o accidentare destul de stupidă care m-a scos din uz. Înainte de pățanie, visam la o perioadă de odihnă, de stat ceva mai mult în pat. Am stat de mi-a ieșit pe nas. Am experimentat scaunul cu rotile și mersul în cârje. Momente când mi-au revenit aproape obsesiv în minte vorbele alea din bătrâni că nimic nu-i mai important ca sănătatea.

Ziceam mai sus că am fost scos din uz. La propriu și la figurat. Adică și din activitățile mele obișnuite din viața de zi cu zi și din cele din mediul online. N-am mai scris pe blog de peste o lună. Am făcut pauză și de Facebook și Instagram. M-am rezumat la a mai citi câte o știre și la a refuza pe bandă rulantă tot felul de colaborări sau promovarea unor evenimente. Și mult, mult Netflix.

Și aș fi avut atât de multe de spus în lunga mea absență. Nu despre mine că am rezumat mai sus cum mi-am petrecut timpul, ci despre persoanele dragi mie sau despre alte personaje și evenimente care mi-au trezit într-un fel sau altul interesul.

Încep cu cea mare

Care spre sfârșitul verii va împlini 13 ani. Acum 10 ani i-am dat un email unui prieten bun în care atașasem câteva poze cu ea, pe atunci avea 13 – 10 = 3 ani. Nu exista atunci Whatsapp sau Instagram. Nici pe Facebook nu prea activam atunci. Încă era la putere email-ul. Acum câteva zile prietenul meu îmi dă reply la acel email cu mesajul “ce trece timpul!…” Că tot am zis de Instagram, am pus cu cea mare două poze una din acel email și una din ziua în care am primit reply-ul. Dacă curiozitatea te face să te întrebi nu cum trece, ci cum zboară timpul, uite aici link-ul cu pricina.

Tot despre ea. De data asta latura sportivă. Practicantă de doi ani și jumătate de arte marțiale, iar de 1 an a început să participe și la competiții.

Campionatul Național de Kung Fu

În luna în care am absentat de pe online a participat întâi la Campionatul Național de Kung Fu. Povestea este un pic mai lungă, dar pe scurt lupta pentru ea a început înainte de competiția propriu-zisă cu vreo două săptămâni.

Prima lupta, cea cu… greutatea

Lupta cu aproape 2 kilograme în plus față de limita maximă admisă de categoria de greutate pentru vârsta ei. Că limitele astea sunt un pic arbitrare este altă discuție. Știu că are 12 ani, dar când copilul la vârsta asta sare de 1,70 m înălțime poate ar trebui să mai creezi o categorie – două de greutate în plus. Mulți copii din ziua de azi nu mai arată cum arătam noi când eram de vârsta lor. Că e vorba de mai mult sport, de alimentație, de hormonii din alimente sau de altceva sau de toate la un loc nu pot trage o concluzie, dar asta este realitatea.

Să nu mă îndepărtez de subiect. Antrenamente cu un hanorac, alergare pe stadion și un control mai atent al alimentației au dus la rezultatul scontat.

Ziua concursului. Trezit la ora 5.00 dimineața. Spălat, îmbrăcat, verificat încă o dată echipamentul (cele două tricouri, respectiv roșu, pantalonii, fașele, mănușile, tibierele, protecția dentară), carnetul și adeverința medicală eliberată de medicul sportiv.

Lupta cu… oboseala

Drumul până la Complexul Olimpic Român de la Izvorani, unde avea loc concursul. Cântarul oficial de la ora 7.30. Încălzirea. Apoi așteptarea să-i vină rândul. Lupte în paralel la două suprafețe. Lipsa oricărui afișaj pentru a urmări cine luptă, cine urmează. Meciurile sunt anunțate la microfon, iar boxele nu acoperă murmurul din sală unde sunt peste o sută de sportivi, iar împreună cu însoțitorii probabil că se trece binișor de vreo trei sute de oameni. Se face ora 10. Apoi 12. Iar așteaptă, iar se încălzește. Se face ora 14.

Adevărata luptă

Într-un final, la 15.30 primul meci. În care nu se regăsește deloc. Parcă nimic nu-i iese. Pierde. Se îndreaptă supărată către un scaun din tribună și începe să plângă. Nu înțelege ce s-a întâmplat. De ce a avut acel blocaj.

Iar în acele momente intervin colegii ei sportivi. Încurajările. Vorbele potrivite și glumele antrenorului care au darul să o scoată din acea pasă și să o facă să râdă. Să-și recapete rapid încrederea. Să-și dorească să reintre în luptă.

Iar peste câteva minute chiar se întâmplă acest lucru. De aici începe adevăratul spirit combativ. Nu degeaba clubul poartă acest nume: Kombat Spirit. Câștigă înainte de terminarea oficială a meciului prin KO tehnic.

Seara, la festivitatea de premiere, îi revine zâmbetul când pășește pe podium ca Vicecampionă Națională!

Campionatul Național de Semi-Kempo

Mai trec vreo două săptămâni și participă la altă competiție de anvergură: Campionatul Național de Semi-Kempo. Alt sport, alte reguli, alt echipament. De această dată nu s-a mai pierdut, a luptat frumos, însă ultimele două secunde, când afișajul indica 4-4, au fost favorabile adversarei. O nouă experiență, o lecție în plus învățată și o medalie de bronz.

Continui cu cea mică

Aveam o problemă care începe să dispară. Aveam o problemă că refuza să renunțe la scutec. Iar cum se apropie de 3 ani… Mai ales că cea mare la nici 2 ani renunțase definitiv la scutec, inclusiv noaptea. Cu cea mică am încercat tooooate metodele cu olița sau la WC, folosind acel colăcel. După o serie de încercări eșuate am zis să luăm o pauză. Pe principiul, dacă vrea să poarte scutec până să se mărite… asta e.

Și când nu ne așteptam, a început să ceară singurică. Nu olița (sau olițele pentru că avem colecție, de la cea mai simplă, la cea mai complicată, colorată, de zici că-i într-adevăr tron), ci direct la WC. Nu de fiecare dată, doar de vreo trei ori pe zi, dar este un început.

Despre un toddler de aproape 3 anișori pot scrie non-stop și o voi face, dar prefer să scriu într-un text separat, pentru a fi mai ușor de urmărit pentru cei care sunt interesați despre subiecte ca nesecatul izvor de energie, joaca și nebuniile, tantrumurile, alimentația, somnul, călătoriile, socializarea și… voi reveni:)

Tot despre mine

Trebuie să spun că am devenit Ambasador al campaniei de conștientizare Let’s talk about… bullying.

Despre acest subiect am acordat și un interviu Editurii Gama care a inițiat acest demers. Sper ca această campanie să tragă semnale de alarmă asupra acestui fenomen. Interviul este disponibil aici.

Sper ca în perioada următoare să revin și pe blogul meu cu informații valoroase, cu o serie de texte despre bullying. Până atunci vă invit la altă lectură despre acest dureros fenomen pentru copiii noștri, un comportament care poate lăsa răni adânci și noi nici măcar să nu știm despre ce este vorba sau să-l bagatelizăm…

Citește “7 zile”, o carte depre un subiect real.

Despre una, despre alta

Tot în răstimpul lungii mele absențe citeam despre o emisiune pe care n-am apucat să o urmăresc. La care a fost invitată o doamnă care militează împotriva vaccinului. Că are copiii vaccinați, asta este altă poveste. Important este că ceea ce spune are “darul” de a sădi în mintea unor părinți îndoiala dacă vaccinul este util sau nu.

Nu voi aprofunda acum acest subiect. Se feresc ca dracul de tămâie în mod paradoxal majoritatea celor care scriu despre… parenting. Eu am tot scris, e suficient un search pe blogul meu.

Tot cam în acele zile citeam de un domn politician din Italia. Și el un virulent anti-vaccinist. Și care era internat de urgență într-un spital. Pentru că… varicelă. Karma or what!?

Multe, foarte multe subiecte au fost interesante pentru mine. Nu le mai comentez. Rămân doar la cele mai recente.

Incendiul de la Notre Dame. Nu comentez cauzele incendiului. Au fost oarece declarații oficiale. Ciudat, cu toate că și la francezi se întâmplă ample proteste de ordin politic, acest incediu nu i-a făcut să caute o vină, ci i-au unit. La fel de ciudat, cu toate că unii influenceri români români aleg să-și denigreze propria Biserică pe Facebook, tot pe profilele lor a curs cu mesaje emoționante și campanii de strângere de fonduri pentru refacerea impozantei catedrale pariziene. Cum era aia cu bisericuța mică din lemn?

Închei cu ultimul eveniment care m-a marcat sub multe aspecte. Îmi tremură degetele pe tastatură când scriu… când vreau să scriu despre ce s-a întâmplat în Sri Lanka. Este vorba despre odioasele atacuri care au vizat biserici și hoteluri, în urma cărora peste 300 de oameni și-au pierdut viața și alți 500 au rămas schilodiți.

Lansez aici câteva întrebări la care eu încă nu am un răspuns:

  • De ce a fost nevoie de un asemenea atentat? Cine ce câștigă?
  • Trebuie să ne… obișnuim cu asemenea atrocități care se întâmplă peste tot în lume?
  • Atâția bani alocați pentru presupusa noastră protecție, atâtea sisteme de supraveghere sofisticate și tot nu pot fi prevenite astfel de acte care presupun planificare, organizare, coordonare?
  • De ce acest carnagiu nu a produs atâtea reacții cum s-a întâmplat în cazul incendiului de la Notre Dame?

Dacă apreciezi revenirea mea și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Comentarii Facebook

Un comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: