Tot de pe stradă adunate

Tot de pe stradă adunate

Sâmbăta trecută mă plimbam prin oraș. De fapt, îmi omoram timpul. O dusesem pe cea mare la un Escape Room la invitația unui coleg care-și serba în stil misterios ziua de naștere. Să mă întorc acasă, ca după nu mult timp să plec iar ca să o preiau, nu prea avea sens. Așa că m-am plimbat.

Protest, dar nu pentru toți

Pe la Romana erau niște tipi în geci albastre care mi-au atras atenția. Din cauza gecilor la fel. Și pentru că abordau oamenii. Dar targetat, după cum aveam să observ.

Nu, nu intram în targetul lor. Pentru că am 40+. Și niște fire deja albe în cap. Probabil că astea îmi dau un aer de… comunist. Probabil că ăia 12 ani care îi aveam până în decembrie 1989 au întipărit pe fața mea alura de comunist.

Poate te întrebi ce treabă are comunismul cu ăia cu gecile albastre. Că doar nu erau roșii. Dar și cu roșu este uneori derutant…

Ideea e că cei cu geci albastre abordau tineri și copii singuri. Iar tinerii sub 30 de ani. Plus multă puștime de 12 – 14 ani care intra sau ieșea de la fast-food-urile alea de la Romană.

Am asistat prima dată din întâmplare, a doua oară din curiozitate la o astfel de racolare. Abordare identică, chiar dacă oamenii în geci erau diferiți.

Oamenii în geacă (vorbind voit nițel stricat): “Salut! Nu te rețin mult. Sunt venit din Madrid. Prietenul meu de acolo e venit din Londra. Nu suntem de la vreun partid. Suntem o asociație civică. Am venit în România să protestăm. Ne pasă! Haide și tu cu noi! Poftim un pliant cu noi.”

Ce să zic? Acum mulți ani, când eram în target mai mișunau prin aceeași zonă unii la fel. Oarecum la fel. Erau îmbrăcați la costume de culoare închisă, cămăși albe și cravate negre. Nu erau din Yakuza pentru că erau blonzi:) Natural, nu vopsiți. La fel, vorbeau stricat (de data asta nu voit). Ce vindeau? Nimic care să mă atragă la acel moment. Chiar dacă vorbeau frumos. Erau dintr-o sectă ceva, nu-mi mai aduc aminte exact care.

Alte amintiri din copilărie

Am plecat de la Romană, pe lângă fosta cinema Patria. Pe dreapta Cărturești Verona. Mă gândeam la tipii în geci albastre cu pliante de mai devreme, la tipii blonzi tot cu pliante din copilărie și am continuat să mă plimb din ce în ce mai absent.

A fost și o sâmbătă plăcută, călduță. În ciuda faptului că era prima parte a lunii fabruarie. Iarnă.

În absența mea, mai mult mă uitam pe unde pășesc decât să privesc cerul, așa cum îndeamnă un grafitti încă întâlnit pe multe ziduri.

Pas după pas, fără nico aluzie, mi-au picat ochii pe niște roșcove căzute pe jos. Și așa mi-au rămas gândurile în copilăria mea. Pentru că atunci mi-a spus tata că roșcovele sunt bune de mâncat. Că în copilăria lui mâncase roșcove. Am luat-o ca atare, nici nu l-am contrazis, nici nu l-am crezut prea tare. Cu toate că tata nu mințea. Nici nu mi-a dat vreodată să gust vreo roșcovă și nici nu l-am văzut să guste el vreodată.

Am revenit în prezent, aducându-mi aminte că au apărut tot felul de pudre de roșcove drept îndulcitor sau chiar roșcove uscate. Prin magazinele naturiste. Deci, tata nu se înșela.

Chiar în momentul în care trăgeam concluzia asta și revenisem cât de cât cu gândurile în prezent m-am oprit ca trăznit. Priveam o clădire și nu-mi venea a crede ce văd. Nu o mai văzusem de peste 30 de ani. Adică dinainte de ’89.

Era clădirea unde lucrase tata! Și unde fusesem de atâtea ori. Scările întortocheate. Mirosul de clădire veche amestecat cu miros de tutun. Secretara cu voce groasă din cauza abuzului de țigări. Țăcănitul mașinii de scris. Colegul de birou care povestea mândru cum și-a făcut să mănânce supă: i-a turnat farfuria în cap.

Bine că tata făcea supă bună!

Și o scenă romantică. Oare?

După amalgamul de amintiri și întrebări privind coincidența dintre roșcovele văzute mai devreme, la două străzi depărtare față de strada Icoanei, unde lucrase tata, m-am uitat la ceas și mi-am îndreptat repejor pașii, de data asta siguri, către locul unde-mi lăsasem copila la Escape Room. Se apropia ora de preluare.

Mai trec niște zile. Vine miercuri, 13 februarie. Deja glumițe pe Facebook.

Happy Ballantine’s Day.

Mâine e Ziua Îndrăgostiților. Pentru noi, cei căsătoriți, mâine este joi.

Și altele din acesta gamă. Oamenii glumesc. Sau se sperie:)

Iar dacă azi tot este 14 februarie, am fost la cofetărie. Acolo un cuplu. Fiecare 50+.

El comandă două prăjituri. Richard.

Ea de la masă:
– Auzi, dar are și mascote!

El:
– Nu mă interesează, nu-mi plac!

Ea:
– Da, dar mie îmi plac. Nu vreau Richard, ia-mi mascotă.

El:
– Eee, mănânci ce iau!!!

Ce a urmat? Nimic spectaculos. Ea nu a continuat discuția, nu s-a ridicat de la masă, a mâncat în liniște felia aia de Richard, chiar dacă mai arunca din când în când un ochi la mascote.

Foarte romantic… probabil că el e tare mândru că a scos-o pe ea la cofetărie. De Sfântul Valentin.

De pe stradă adunate

Probabil va fi o serie lungă de astfel de întâmplări. Unele ieșite din comun. Altele vesele. Sau triste.

Primul text de acest fel l-am scris în 2017, al doilea în 2018. Ceva îmi spune că  nu voi aştepta încă un an. Următorul din serie nu va fi în 2020, ci mult mai rapid la ce tolbă plină am, la câte întâmplări asist aproape zilnic. Nu le voi mai ține doar pentru mine.

Dacă ți-a plăcut Tot de pe stradă adunate și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto: Pixabay

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: