Cerneala și parentingul

Cerneala și parentingul

Cerneala și parentingul

Avertizez de la început că în ciuda vremii reci de afară scriu la cald. Nu dintr-o încăpere călduroasă, ci pe stradă. De pe mobil. Întâmplarea însă-i proaspătă și nu pot să mă abțin.

Am intrat în librăria de lângă școală să iau rezerve de stilou. Că doar a început școala, iar din revizia de aseară a rezultat că s-au cam terminat.

În fața mea o mămică cu doi copii. O fetiță de clasa întâi maxim a doua și un băiețel de vreo trei anișori.

Nu am prins ce făcuse bestia aia de trei anișori, dar am prins ce spunea… era să zic bestia aia mare. Reformulez. Ce spunea mămica lui, pe un ton deloc suav.

Am prins mai multe epitete deloc drăguțe, poate cel mai drăguț era cel de nesimțit și îl trimitea la colț, undeva lângă ușa de intrare. Cel mic, o scumpete de copil. M-a impresionat faptul că era de-o șchioapă, cu o față extrem de tristă. Poate sunt subiectiv, având o fetiță destul de asemănătoare la vârstă și statură cu băiețelul rău. Care face și ea chestii mai năstrușnice… doar are 2 ani și 7 luni! M-ar mira dacă nu ar face!!! Dar să o trimit la colț și să o jignesc e ca și când mi-aș da singur palme!!! Și apoi aș mai da voluntar și un cap în perete…

Sper că se înțelege ironia. Ironia când îi spun celui mic bestie. Cu greu pot fi ironic, dar este secretul meu de a nu-mi sări țandăra. Cei care mă cunosc știu că sunt o persoană extrem de echilibrată. Greu îmi ies din calmul meu pentru care sunt și invidiat.

Dar, muștruluiala în public…. de fapt umilirea în public, totul atât de greșit de la vorbele grele aruncate unui copil de doar trei anișoripedeapsa la colț… toate mi-au făcut să înțeleg că nu este doar răbufnirea unui părinte, a unei mame poate ajunse de oboseală sau mai știu eu ce motiv care să-i ofere o… justificare.

Întoarcerea în timp

Mi-am dat seama că e o stare de fapt obișnuită. Trimiterea la colț… Credeam că astfel de practică umilitoare pentru copil a dispărut. Eu am prins-o când eram elev. Dar se întâmpla înainte de 89. Cu fața la perete. Mai existau și variații. În genunchi pe coji de nucă. Destul de aproape de tortură. P-asta n-am prins-o, doar am auzit de ea.

Însă am simțit ceea ce probabil simțea și băiețelul: umilință, neputință, mirare… În plus am mai simțit ceva pe măsură ce începeam să fierb: dezgust

Nu am obiceiul să mă iau de lume

Indiferent de ce văd. Spune-mi laș. Spune-mi nepăsător. Oricum vrei tu. Poate și pentru că am avut două tentative până acum și m-am cam lecuit.

Însă de lipsa empatiei nu poți să mă acuzi atâta timp cât m-a durut ce am văzut.

Nu este rolul meu să fiu educatorul altora, nu mă erijez în atotștiutor în ale parentigului. Dar nici nu-s venit cu pluta și total neștiutor în a-mi crește cele două fete armonios, echilibrat și cu toată grija și dragostea de care nici chiar eu nu credeam că sunt capabil până să devin tată.

Pot să scriu aici. Cine consideră că poate lua ceva bun este binevenit. Ori să aducă chiar o contribuție, un comentariu, la fel de binevenit este. Chiar mă bucură. Cine vrea să critice să o facă. Sau să nu mai mă citească. E ca la TV cu telecomanda.

E cu cântec povestea asta cu intervenitul și paradoxal ți se poate întoarce în față. Da, este bine și cu atitudinea și cu civismul însă nu întotdeauna. Cred că este riscant. Și mai cred că este neproductiv. Și chiar nu sunt unul mic de statură ori fricos.

În fine, după război mulți viteji se arată și întotdeauna se va găsi cineva să îți zică ce și cum. Că așa trebuia procedat. Sunt sătul însă de astfel de viteji virtuali care într-o fază reală nu procedează așa cum predicau mai devreme.

Revin la cele două întâmplări de care am pomenit mai sus

Prima întâmplare când o femeie era pălmuită zdravăn pe stradă și am vrut să-i iau apărarea. Dar m-am trezit sub o ploaie de înjurături și de palme din partea ei că ce am eu cu soțul ei. Nici măcar nu-l atinsesem, chiar dacă merita cu vârf și îndesat. Doar m-am interpus între animalul ăla și ea. Nu mai reiau. Povestea e aici.

A doua dată în vara anului trecut. Cu fetița pălmuită și scuturată-n aer de mama ei în parc… nici asta nu o mai reiau că iar mă trec niște sentimente nu tocmai plăcute, am povestit-o aici.

Acum era cât pe aici să intervin

Dar să ce? Să o apostrofez la rândul meu? Să fac eu educație în public în fața copiilor ei?

M-am abținut. Cu greu. Vânzătoarea care mă știe de client fidel al librărie m-a văzut. Probabil că s-a speriat când mi-a văzut privirea tăioasă în momentul în care m-am schimbat la față.

Pe de altă parte nu pot să uit nici privirea plină de ură a mămicii când s-a întors cu fața la mine după ce achitase. Rar mi-a fost dat să văd un chip așa schimonosit. Brrrrr…

Și mi-au rămas întipărite și cuvintele vânzătoarei: “dacă ați știi câți procedează așa și chiar mai rău… câte am văzut aici“. Parcă mi s-a mai pus o piatră pe inimă!

Știu că nu e bine să scriu la cald

Dar, poate cineva se va găsi să citească la rece rândurile astea.

Că nu e deloc bine pentru copil să-l jignești, să-l umilești, să-l pedepsești în public. Nici acasă! Nici lovit! 

Nu sunt psiholog să explic într-un mod științific resorturile alea pe care le distrugi copilului, în primul rând încrederea în sine. Dar știu că dacă procedezi așa, faci rău. Copiilor tăi.

Este fals când unii afirmă că așa am crescut și noi și suntem bine. Nu, nu sunteți bine, nu sunt bine. Însă am puterea să îmi dau seama greșelile din copilăria mea și să încerc să nu le repet ca într-o repetitivă buclă temporală dintr-un film prost SF.

Hai să ieșim din cercul ăsta vicios, întoarcerea în timp, din minciuna asta și din perpetuarea acestor greșeli!

Dacă apreciezi ce am scris mai sus și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Sunt prezent și pe Facebookși Instagram.

Foto: Pixabay

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: