Acum treizeci de ani

Acum treizeci de ani

Acum treizeci de ani eram copil

11 ani aveam atunci. Ce vârstă frumoasă! Fără griji. Fără stres. Nu mă dureau decât obrajii și burta de la râs sau picioarele de la alergat împreună cu ceilalți copii. Ori de la cutreierat cu orele Cișmigiul. 

Acum treizeci de ani mă jucam o mulțime de jocuri

Jocurile copilăriei. Adevărate. Cu alți copii. Jocuri  din ce în ce mai uitate în zilele noastre. Și acum sunt jocuri. Poate chiar mai multe. Dar, acum sunt jucate doar cu degetul și cu ochii-n ecran. Nu voi insista, am tot scris despre asta. Telefonul nu ține loc de alți copii sau de… bonă.

Acum treizeci de ani citeam mai mult

Aventuri ale unor polițiști curajoși și sclipitori. Călătoream pe sub mări și prin văzduh cu ajutorul lui Jules Verne. Sau printre stelele lui Clarke sau înconjurat de roboții lui Asimov…

Acum treizeci de ani desenam mai mult

Cam ce citisem. Uneori rescriam prin desen cartea. Sau îmi alcătuiam cap-coadă povești. Castele și catapulte. Zmei și eroi. Nu prea erau la modă atunci dragonii. Armate întregi conduse de regi neînfricați.

Acum treizeci de ani în vacanța de iarnă mă plimbam cu bunicul

Tataie Acu. Tatăl tatălui meu. De ce Acu? Pentru că avea mustață. Și când mă pupa pe obraji mă înțepa mustața lui. Și așa i-a rămas numele. Tataie Acu.

Cu toate că îl chema ca pe tata. Ion. Dar niciunuia dintre ei nu mai pot să-i urez la mulți ani și să-i pup eu pe obraji de ziua lor. De Sfântul Ion.

Azi nu o să nu mă întristez

După niște ani am început să accept că așa este mersul lucrurilor. Cu toate că aș fi vrut ca lucrurile să fie mai… greoaie, mai încete, să-i ai cât mai mult lângă mine.

Să-și cunoască stănepoatele Tataie Acu.

Iar tata a doua nepoată, pentru că pe prima a iubit-o enorm și a fost un bunic bun. Așa cum a fost Tataie Acu pentru mine. Dar pe a doua mea fata nu a mai apucat să o cunoască, să o vadă.

Parcă prea s-a grăbit să-l întâlnească pe tatăl lui, acolo sus. Și pe mama lui, bunica mea.

Mamaie Mimi

N-am putut să-i spun când eram mic pe numele ei, Maria. Mi-a ieșit Mimi. Și tot la fel și ei, așa i-a rămas numele. Mamaie Mimi. Am scris despre ea câte lucruri m-a învățat.

Că știam deja de la ea să scriu și să citesc înainte de a ajunge la școală. Că și acum când îmi calc o cămașă sau îmi cos un nasture nu pot să nu mă gândesc la ea. Până și aceste lucruri  poate banale, dar utile m-a învățat.

De Sfântul Ion

Acum treizeci de ani ar fi fost mare sărbătoare în familie. Atât tata, cât și bunicul își serbau ziua de nume. Din frumoasele petreceri au rămas doar amintiri. Frumoase. Când tata cânta în duet cu bunica mea o romanță. Alt lucru uitat și rămas o… amintire.

Cred că de Sfântul Ion mă voi plimba pe aleile din Cișmigiu. 

Parcul preferat atât al bunicului meu, cât și al tatălui meu. Cei doi Ioni. La ei s-a terminat numele de Ion. Dar pe ambele mele fete le cheamă Maria. Ca pe bunica.

Probabil voi răsfoi și câteva pagini dintr-o carte SF. Apoi voi desena ceva fetelor mele.

Iubiți-vă bunicii așa cum vă iubesc și ei. Mâine poate fi prea târziu.

La mulți ani, Ion și Ioana!

Dacă ți-a plăcut Acum treizeci de ani și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Poți să urmărești pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto copertă: Pixabay

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: