După tot ce s-a întâmplat, ce rămâne de făcut?

După tot ce s-a întâmplat, ce rămâne de făcut?

După tot ce s-a întâmplat, ce rămâne de făcut?

Ca și acum mai bine de un an și jumătate, când au început protestele din țară, tot mediul online iar este pe jar. Că este vorba de bloggeri de fashion, de travel, culinar sau mai știu eu ce nișă, toți s-au transformat în… bloggeri politici.

Eu scriu în special despre familie, dar și despre multe alte lucruri. Mai puțin despre… politică.

Politica. Minunea asta cam dictează, dă tonul la tot ce se întâmplă în viața noastră de zi cu zi:

  • Că nu avem autostrăzi, ghici a cui e vina?
  • Că învățământul este cum este, că mori prin spitale infectat cu vreo bacterie luată taman de acolo…
  • Scumpiri la carburanți, alimente și tot bulgărele când se mai mărește vreun impozit, vreo acciză, vreo taxă ori se mai introduce una nou-nouță. Proaspăt inventată. Că deh, dacă dai ceva mai mult acolo ori iei de dincolo, ori trebuie să mai aduci ceva să acoperi gaura. Dai la unii ce iei de la alții.

Am scris și am tot repetat de când am deschis acest blog: NU FAC POLITICĂ

În general, m-am ținut de cuvânt.

Voi scrie despre politică, dar fără să fac politică:)

Chiar dacă este cea mai grea cale. Pentru că înjurături probabil voi lua de la toți. Că ori ești într-o tabără ori în cealaltă. Ei bine, sunt în tabăra familiei mele.

Să explic atitudinea mea și opinia mea. Pentru cei care tot mă întreabă cu cine sunt.

Am 41 de ani. Am trăit destul cât să-mi amintesc destul de bine vremurile dinainte de 1989. Îmi aduc aminte de toate alegerile, toate partidele și guvernele de după.

Cert este că absolut TOȚI s-au perindat pe la guvernare într-o formă sau alta. Unii au fost cu interesul național în gură. Alții au zis de lupta anticorupție. Alții au zis altele ori s-au rezumat a înjura predecesorii și greaua moștenire. Sau a fost vorba de promisiuni peste promisiuni.

În definitiv, TOȚI au avut aceleași metehne, inclusiv discursuri, lozinci. De propagandă. De cât de bine este lucrat discursul și de câți oameni profesioniști în comunicare lucrează pentru unii sau alții să șlefuiască discursul. Când ai un diamant ai ce șlefui. Când ai o piatră de moară… nu poate decât să te ducă la fundul apei.

O foarte scurtă recapitulare

  • În trecutul mai îndepărtat, imediat după euforia de după 1989, părinții mei aveau cam aceeași vârstă pe care o am eu acum. Atunci s-au disponibilizat sute de mii de oameni. Privatizare. ReformăInflație și șomaj. Caritas. FNI. Falimente bancare. Generația de sacrificiu. Unii s-au îmbolnăvit de inimă rea, cum zic românii. Alții au reușit să se recalifice. Greu. Se formaseră într-un mediu unde nu te pregătea sub nicio formă pentru schimbare. Învățai să fii lăcătuș, miner, sudor, strungar etc. Și asta făceai toată viața. De cele mai multe ori de unde te angajai, tot de acolo și ieșeai la pensie!
  • Trec anii preziși de Brucan (pentru cei mai tineri decât mine care nu au auzit de tip, poate că-i mai bine, dar pentru curiozitate există Google) – pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani – și învățăm democrația.
  • Criza financiară internațională din 2008 resimțită în România după 2009Tăieri de salarii. În sectorul public. A început prima învrăjbire a românului contra român. Unii patroni din mediul privat s-au gândit să facă bani mai mulți pe seama… salariaților proprii. Cărora le-au tăiat din salarii din spirit de solidaritate🙂 No comment.

Revin la zilele noastre

Părinții noștri. Bunicii copiilor noștri

Roata s-a întors. Din nou. Iar au venit alții la putere. La fel ca și ăilalți procedează. OK, nu la fel. Nu taie salarii. Le măresc. Măresc și pensii. Normal că au un bazin electoral masiv.

Pensionarii. Cei pe care ceilalți îi ignoră. Pe care îi consideră proști, orbi, surzi și mituiți cu o pungă de mălai și ulei. Adică părinții celor care râd de ei și în arată cu degetul.

Cei în vârstă pe cine să aleagă? Pe cei care râd de ei că nu au dinți în gură? Pe cei care îi vor pur și simplu să dispară, să moară sau să nu aibă drept de vot?

A încercat vreun tânăr să supraviețuiască o lună doar cu o pensie? Conflicte între generații sunt de când lumea. În zilele noastre parcă s-a acutizat. Până acum nu era această URĂ.

De judecat pare ușor. La fel și de aruncat cu piatra. Dar judecata presupune a gândi! Am tot spus că lucrurile nu sunt doar în alb și negru. Și chiar dacă judeci. Dacă o faci în contextul și cu mintea din 2018/2019 ce ar fi trebuit să facă sau să nu facă părinții noștri în anii ’90 cu mintea care o aveau atunci, în contextul de atunci… nu cred că este prea corect.

Diaspora

O mare parte a forței active de muncă este plecată peste graniță. Diaspora. Spania. Italia. UK. Unii doar să muncească, să prindă un cheag. În ideea că poate lucrurile se vor schimba în bine și se vor întoarce cu acel cheag nu să-l cheltuiască rapid, ci poate să-l investească în ceva. Să-și deschidă AICI, în țara lor, un business. Dar parcă lucrurile nu se schimbă în bine.

Plecarea românilor nu a început acum 2 ani. S-a acutizat acum vreo 15 ani și a continuat an de an. Cel mai probabil că va și continua.

Pe de altă parte, sunt destui care încep să se gândească sau chiar au luat hotărârea că țara adoptivă nu este pe o perioadă limitată, de 1 – 2 ani. Ci vor să se stabilească acolo. Definitiv. Cu acte. Nu muncesc la negru. Au contracte. Își iau cetățenie. Își aduc copiii, unii reușesc să-și aducă chiar și părinții deveniți bunici. Măcar câteva luni să aibă grijă de nepoți.

Diaspora este fragmentată. Că români sunt și ei, ca și cei rămași (încă) aici.

Eu cu cine votez?

Fragmentați suntem însă cu toții. Românii. Tocmai în anul Centenarului am fost mai dezbinați unii față de alții. Și mai ales nu avem soluții. Știm că așa nu se mai poate.

Știm că lucrurile nu s-au mișcat bine nu în ultimii 2 ani, ci începând cu 1990 încoace. Nu zic și… înainte.

Am votat rând pe rând ba cu unii ba cu alții. Și ne-am ars. O dată la patru ani. Și de fiecare dată, procentul celor aleg să voteze scade. Sau la cinci ani dacă ne referim și la cei care s-au perindat o dată sau chiar de trei ori pe la Cotroceni.

Vorba cetățeanului turmentat dintr-o Scrisoare pierdută scrisă în 1884 de Ion Luca Caragiale: Eu cu cine votez?

De dat jos e ușor să faci  asta

În general, e mult mai ușor de distrus orice decât a clădi ceva. Noi ce clădim? Cu cine înlocuim ce este acum?

Sunt atâția de-și freacă mâinile așteptând schimbarea… Dar nu schimbarea în bine pe care o vrem noi. Ci schimbarea în sensul să vină ei la putere.

Și vor face fix același lucru ca și ăștia.

Aruncați cu ouă în mine, dar am trăit și retrăit timp vreo 30 de ani același sentiment. Deja-vu. Nu mai am nicio putere să cred că vreun partid politic este imaculat și atunci când va veni la putere va putea schimba în bine țara. Peste noapte. Sau într-un an. Ori patru, în cazul în care-și duc mandatul la final. Lucrurile nu sunt simple. Mai sunt primarii. Instituțiile unde numirile sunt politice. Opoziția întotdeauna va pune bețe-n roate neexistând vreodată un consens spre binele nostru, al românilor. Mai sunt și alte interese și nu ale noastre care se materializează. Care au rezultate concrete. Câte ar mai fi de spus pentru a vedea cum spun americanii big picture, nu doar paiul din nasul nostru. Toată pădurea. Chiar dacă e tăiată și asta…

Nu există la nivel politic un proiect de țară pentru următorii 10 – 20 de ani. Un proiect care să fie asumat de oricine de la stânga la dreapta. Liniile mari, importante legate de infrastructură, sănătate, educație, apărare, turism. Nu mai cred în miracole și nici…

Nu cred în schimbarea peste noapte

Nu cred că funcționează credința noastră că ăla trebuie schimbat dacă noi nu ne schimbăm.

Am mai scris asta și tot o să mă repet. Adevărata și cea mai grea dar efectivă schimbare începe cu noi.

  • Suntem noi cea mai bună versiune a noastră?
  • Putem fi noi mai buni?
  • Putem și ne dorim să evoluăm?

Și totuși există vreo speranță? Ce este de făcut?

DA. Cred sincer că există speranță. EDUCAȚIA. La nivel individual!

Fac parte din așa-numita nișă de parenting. Cea mai frumoasă și cea mai dificilă.

Cea mai frumoasă pentru că este vorba de copiii noștri. De adevăratul nostru viitor.

Cea mai grea pentru că este cea mai puțin susținută de cei care au bugete importante de investit în mediul online pentru că:

  • fast-food-urile se feresc de noi, bloggerii de parenting;
  • majoritatea producătorilor de mezeluri;
  • să-i amintesc pe cei care produc dulciuri, sucuri, alcool, tutun… ar mai fi dar mă opresc.

Lista e lungă. În general, de lucruri pe care toți ceilalți le cumpără poate fără să citească foarte atent eticheta. Din comoditate. Din reflex. Mințiți de reclamele TV. Pentru că în general, bloggerii de parenting cred că sunt ceva mai responsabili și nu prea promovează mizerii.

Unii dintre noi ne-am propus conștient ca pe lângă experiențele legate de copiii noștri să educăm

  • Ca cei care ne citesc să afle că nu e ok să țipi la copil.
  • Sau să rezolvi rapid o situație cu o palmă la fund.
  • Că există scaune auto pentru transportul copiilor. Nu în brațe! Am tot scris de ce.
  • Că există mulți copii care au nevoie de ajutorul nostru. Și facem campanii în acest sens. Donăm pentru spitale, pentru cazuri sociale ori operații costisitoare.
  • Suntem parteneri media sau organizăm evenimente despre parenting. Naștere. Alăptare. Înțărcare blândă. Expunerea copiilor la ecrane. Câte și mai câte.

Toate în ideea că vor avea parte de o generație ALTFEL. MAI BUNĂ. MAI EDUCATĂ. CARE VA ȘTI CE DREPTURI DAR ȘI CE OBLIGAȚII ARE.

Suntem prea… idealiști?

Ala mic cu aripioare îmi șoptește că lucrurile încep să meargă. Am văzut săli pline de tați la astfel de evenimente. Am susținut și scris despre noua generație de tați. Am văzut săli generoase și totuși neîncăpătoare de părinți dornici să afle de la specialiști diverse informații. De la medici, psihologi, educatori, formatori etc. De părinți care știu că prezentul este compromis, dar trag cu dinții ca viitorul să sune altfel, vorba reclamei. Ca ai noștri copii să trăiască într-o altfel de lume, mai bună ca a noastră.

Celălalt mic și roșu cu cornițe se îndoiește. Poate că degeaba ne formăm noi ăștia cei din această bulă copiii într-un anume fel dacă cei mai mulți îi DEformează. Poate că degeaba suntem noi idealiști. Poate că le creem copiilor noștri un handicap față de ceilalți. De cei care cresc odată cu ai noștri, dar spre deosebire de ai noștri învață că este ok să minți, să furi, să înșeli, să nu ai nicio remușcare. Cei care intră în politică cu un singur țel: să se îmbogățească.

Aș putea scrie mult și bine pe acest subiect

Dar, am simțit să-mi spun părerea. Subiectivă. Că doar e blogul meu. Îmi asum și faptul că pot greși. E omenește. Iar când scriu aceste rânduri, îmi mai asum ceva. La câtă ură văd în mediul online, transpusă și în viața reală, este posibil să deranjez. Că nu-s musai într-o tabără.

Iar 2019 va fi un an fierbinte. Cu alegeri. Iar toată lumea parcă numai despre asta va discuta. Am spus discuta? Am vrut să spun că se va merge pe exploatarea emoțiilor și cum altfel decât pe… fake news.

Dacă ți-a plăcut După tot ce s-a întâmplat, ce rămâne de făcut? și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Poți să urmărești și pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto copertă: Pixabay

Comentarii Facebook

Un comentariu

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: