”Cât de greu este ca părinte?” Un altfel de răspuns

”Cât de greu este ca părinte?” Un altfel de răspuns

”Cât de greu este ca părinte?” Un altfel de răspuns

Cineva s-a săturat. Un părinte

Cineva scria că este exasperată de blogurile de parenting. Că este mult, mult prea mult. Că s-a săturat de atâta părințeală. De modul perfect în care își descriu viața cei din nișa amintită.

N-am întrebat și nici  nu știu ce și pe cine citise, dar eu n-am citit vreodată vreun articol de pe vreun blog de parenting că viața este roz și totul este perfect.

Dimpotrivă. Am citit despre muci și caca. Despre dermatite, răceli și probleme. Întrebări cu privire la numeroasele provocări. Despre bone și grădinițe. Experiențe proprii cu diversificarea. Nopți nedormite.

Dar și momentele sublime când care eclipsează orice oboseală. Când uiți că ți-ai făcut duș sau ai mâncat pe fugă. Când mi-am văzut copiii că s-au ridicat prima dată în picioare. Când le-am auzit prima dată strigându-mă: tata! Când mi-au zâmbit privindu-mă adânc și candid în ochi. Atunci am văzut un colț de rai!

Nu suntem părinți perfecți, dar încercăm să fim cât de buni putem. Chiar dacă de multe ori greșim. Și scriem și despre asta. Doar învățăm și din greșeli. Și nu dăm sfaturi, scriem despre noi, despre experiențele noastre. Că sunt situații asemănătoare și putem găsi inspirație într-una din acele întâmplări, cu atât mai bine:)

Spuneam de momente care-ți rămân întipărite în minte. Cu toate că cea mare trece în clasa a VI-a este foarte vie în amintirea mea prima ei zi de școală. A fost prima generație care a experimentat clasa pregătitoare. Când și-a făcut chiar din prima zi de școală o prietenă. Așa cum numai copiii sunt în stare. Noi, pe parcursul anilor am cam uitat. Și acum sunt prietene!

Cineva a întrebat. Un copil

Și că tot a venit vorba de cea mare. Zilele trecute, a avut un moment de cugetare asupra vieții. Se tot uita la sora ei cea mică, de numai doi anișori și la noi cum ne învârtim după ea.

La un moment dat, m-a întrebat dacă e greu să fiu tată. Am zâmbit.

Apoi, am trezit-o de două ori, pe la 2 noaptea anunțând-o că vreau să fac pipi și pe la 4 (tot noaptea) că mi-au ieșit neneii din din picioare (neneii sunt ciorăpeii în limbajul celei mici).

La 6 dimineața săream pe lângă patul ei că vreau să ne jucăm, iar peste vreo oră o anunțam că mi-e foame. Și da, iar făceam pipi. Și nu, n-am probleme cu prostata. Încă;)

După vreo oră am început să mârâi și m-am pus în fund. Și am început să dau și din picioare. Nu s-a speriat și nici nu a sunat la 112. Mai văzuse ce înseamnă un tantrum. La cea mică, ce-i drept.

Apoi am început să repet ca o moară stricată, imitând-o, evident, pe cea mică:

– Titiiii!!!! Paaarc!!! Pa-paaaa!!!!

Aici cea mare s-a bucurat, până am ajuns în parc. Până. Pentru că odată ajunși în parc i-am arătat cu degetul un copil care mânca înghețată. Și mi-am dus degetul în gură plescăind de poftă:)) Și iar am început să mârâi și eram gata-gata să mă așez iar în fund până mi-a zis exasperată:

– DAAAA!!! Am înțeles!!! M-am prins!!! De fapt e răspunsul la ce te-am întrebat ieri. Atunci cum de ne iubești atât de mult?!

Aici teatrul meu s-a încheiat (nu era nici miezul zilei…) și nu am putut decât să o îmbrățișez și să-i șoptesc că la fel cum își iubește ei sora așa le iubesc și eu. Iar când va avea copii va înțelege și mai mult ce înseamnă să fi părinte. Cât de greu, provocator, dar și de frumos și înălțător poate fi. Sau cel puțin așa simt eu de aproape 12 ani, de când sunt tată…

Dacă ți-a plăcut ”Cât de greu este ca părinte?” Un altfel de răspuns și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Poți să urmărești și pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Foto copertă: Pixabay

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: