Din zece în zece

Zece ani

La zece ani eram, cum altfel, decât copil. Clasa a IV-a. Am avut o învățătoare extraordinară. Copilăria la fel. Chiar dacă vremurile erau cumplit de diferite față de zilele noastre, nu am simțit în acei ani vreo lipsă.

Lipsurile erau oarecum compensate prin ingeniozitate și prin… copilărie.
Se oprea curentul seara câte o oră-două.

Era 1987. Ultimii ani ai comunismului. Cei mai grei. Aveam lumânări. Ce dacă aveam teme și iarna se însera repede, le făceam la lumina lumânării. Nu eram într-un cătun prin vreun vârf de munte, ci în București. Locuiam la bloc la etajul 9/10. Liftul evident nu mai funcționa în acel interval. Mi-a prins oarecum bine. După ani de zile de urcat 9 etaje pe scări, acum, la foarte mulți ani de la acele momente din trecut, încă n-am probleme cu gâfâitul la urcatul scărilor:) Iar dacă terminam temele, ieșeam pe holul blocului unde ne jucam baba-oarba:)

Alimentele. Nu exista Mega sau Cora, ci Alimentara, Carne și Pâine.

La Alimentara găseai conserve, paste, mai greu ulei și zahăr. Laptele, sana și iaurtul doar dis-de-dimineață erau de găsit. Pentru un carton de ouă se făcea coadă. Dar nu în magazin, ci în spatele lui, ascuns pe străduță. Să nu cumva să se vadă din bulevard…

Carne nu găseai decât o dată pe săptămână. Dacă aveai norocul ca după o coadă zdravănă să mai apuci ceva.

Pâine? Da, asta se găsea. Din belșug. Aveam vecini care luau cu plasele pâine să o ducă duminica rudelor de la țară. Am întrebat dacă acolo nu aveau. Nu era pentru consum. O dădeau la animale. Eram copil, nu mi-am bătut capul de ce.

Joaca la zece ani

Ooooo. Joaca!!! Nu m-am plictisit niciodată cum aud prea mulți copii în ziua de azi. Nu exista internet. Nu aveam calculator, nici Xbox ori PS. Nu aveam tabletă sau mobil. Nu existau. Nu aveam emisiuni la TV, decât vreo două ore pe zi, din care una de știri cu tovarășu’. Desene animate? Doar o dată pe săptămână la Gala Desenului Animat. Sau la un prieten care avea video. Ori la un cinematograf (nu din mall, că nu existau așa ceva). Nu ieșeam la un hamburger sau la o șaorma. Dar erau gogoșerii, cofetării mai bune decât acum. Prăjituri cu frișcă 100%! Aveam pufuleți, mentosan, cip, eugenii și pufarine. Despre jocurile copilăriei am scris aici. Aveam prieteni mulți. Mult mai mulți copii erau atunci decât acum

După zece ani

La douăzeci de ani. Era 1997. Libertate! Deja căzuse comunismul de 7 ani. Începusem să deschid ochii. Țara era în transformare. Oamenii la fel. Foarte mulți adulți, în special de vâsta părinților mei, aveau un șoc imens.

După euforia trăită în primele zile ale lui 1990, nu a început libertatea mult visată și viața fără griji. A început inflația. Mineriadele. Cearta din politică. Marile jafuri. Și totul a culminat cu închiderea fabricilor şi uzinelor unde înainte se lucra și în trei schimburi. Șomajul. Inclusiv familia mea a fost afectă direct. Mama. Șocul a fost puternic. După vreo 3-4 ani marcați de diverse încercări de reprofilare, a abandonat ideea de a-și găsi ceva stabil de muncă. Nici starea sănătății nu a ajutat-o. Dimpotrivă.

Ce făceam eu la 20 de ani? Eram în facultate. La zi. Și în același timp lucram în patru locuri diferite. Făcând lucruri diferite. Viața scumpă, vârsta la care îmi doream diverse lucruri pentru care munceam din greu. Platit cam prost. Câțiva lei de aici cu alții de acolo cumva făceau o sumă suficientă. Puteam să o duc mai mult decât bine. Mai mult, am fost și șef de promoție la facultate. Cum reușeam? Habar n-am. De fapt, știu. Ambiție. Muncă. Învățam noaptea. Dormeam puțin. Și aveam timp și energie să mă distrez. Să trag o fugă pe la mare sau pe la munte în orice week-end vroiam. Atunci puteam. Acum mi se pare ireal.

După încă zece ani

30 de anișori… Maturitate. Sau aproape, încă mai aveam ceva copilării. Dar nu mai aveam timp de ele. Ceva se schimbase. Cineva începuse să mă schimbe. Devenisem tată de un an de zile. Wow! Ce schimbare aduce un copil! De la dinamica cuplului, timp, responsabilitate, aspecte psihologice negândite… S-au redefinit relațiile cu alte cupluri. Nah, apar diferențe între cuplurile care au un copil mic și cele fără copii. Mai ales când ești părinte 24/24 și 7/7.

Nu insist asupra acestei vârste. A fost o perioadă grea și frumoasă în egală măsură. O perioadă când încă îmi căutam calea, echilibrul. Am avut multe suprize neplăcute. Lovituri de-a dreptul. Dar, cum se spune, ce nu te omoară te întărește. Chiar dacă nu m-a omorât, răni au fost. Cu timpul s-au vindecat, apoi au trecut și cicatricile. După ceva timp, am ajuns să fiu oarecum recunoscător acelor încercări care în final m-au întărit. Din care am învățat multe. De unde am ieșit cu capul sus, cu zâmbetul pe buze și ochii larg deschiși.

Ah, să nu fiu înțeles greșit. Nu copilul a fost cauza răspântiei din viața mea. Altceva sau mai degrabă altcineva de la care nu mă așteptam.

Din zece în zece

Și au mai trecut zece. Anul trecut am ajuns la 40. Altă schimbare de prefix. Maturitate deplină se zice. Unii zic că mai vine o criză. Nu știu, la mine se lasă așteptată:)

În ultimii zece ani am devenit o persoană zen. Multe s-au schimbat. Calea mi-am găsit-o. Prietenii au fost cernuți de ani și încercări. Vorba aia că la nevoie se cunosc nu este deloc în vânt. Sunt recunoscător pentru că am asemenea prieteni.

Dacă în urmă cu zece ani tocmai devenisem tată de fetiță, iar cea mică a crescut și tot își exprima dorința de a avea o surioară… ei bine a venit și surioara.

Și acum am două fete! Zece ani diferență între ele. Mult, puțin? Cei mai mulți tind să zică mult.

Prefer să mă bucur de liniștea de a nu se certa pe jucării, îmbrăcăminte sau te miri ce.

Prefer să văd cum sunt topite una după alta.

Și mai prefer să o iau de la capăt acum după ce am căpătat atâta experiență de-a lungul anilor.

După alți zece ani?

Ei, hai să mă opresc aici că n-am ajuns mai departe de 40! Ce-o fi o fi! Eu zic că o să fie bine.

Dacă mă încred în înțelepciunea străbunilor cu vorbe probate de-a lungul generațiilor, cum era cea cu “prietenii la nevoie se cunosc”, mă voi încrede și în altă zicală ”bine faci, bine găsești”.

Știu că a devenit o raritate poate o ciudățenie să faci bine în ultima vreme, dar insist să sper.

Aceasta a fost o scurtă, dar condensată călătorie în timp. Din zece în zece ani. În viața mea. A ta cum a fost din zece în zece ani? Poți să-mi spui într-un comentariu.

Să fac bine tot ce pot să fac. Așa pot dormi eu liniștit. Așa sunt eu zen.

Dacă ți-a plăcut Din zece în zece și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Poți să urmăreşti şi pagina de Facebook unde m-ar ajuta un like sau un share.

Sunt prezent și pe Instagram.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: