Trecem mai departe

Am privit

Într-o plimbare de nici 20 de minute pe stradă am privit. Uneori sunt cu gândurile aiurea, cu capul în nori. Și nu prea sunt atent la oameni. Alteori mai stau cu ochii în ecranul telefonului. Azi mi-am propus, așa cum îmi spuneau ai mei când eram copil, să mă uit pe unde merg. Și am privit.

Nu-i bețiv, dar setea îl omoră

Am privit cum părinții, de-a stânga și de-a dreapta, își susțineau copilul. Beat. Copilul nu mai era demult copil. Copilul lor să fi avut vreo 30 de ani, dar ei erau deja cărunți. Nu știu dacă înainte de vreme. Mirosul lui de alcool lăsase o dâră grea. Grăbit, am trecut mai departe. Și ei mergeau. Mai greu, dar mergeau mai departe.

Primul sau ultimul sărut?

Am privit cum un tânăr tot pe la vreo 30 de ani ieșea dintr-un sediu de birouri corporatiste. Acolo îl aștepta iubita. Amândoi tineri, frumoși. Ea l-a cuprins și a început să-l sărute cu foc. El era reținut, vizibil jenat. De public? Că era în fața serviciului și l-ar fi văzut colegii? Era sărut de consolare că nu fusese ok la interviu? Sau de felicitare că fusese ok? Era luat el prin surprindere? Sau nu simțea aceeași pasiune? Habar n-am nici asta. N-am continuat să privesc și am trecut mai departe.

Ultima privire

După câțiva pași altcineva a trecut pe lângă mine. Întâmplarea este că de această data să fie tot un bărbat de 30 și ceva de ani. Însă expresia feței lui… Disperare. Era pierdut. Plângea. Ne-am întâlnit câteva momente privirile. Iar acel intens schimb de priviri a fost suficient. Eu am știut despre ce este vorba. El a știut că înțeleg despre ce este vorba. Știu ca i-am preluat o parte din suferință. Parcă mă priveam pe mine acum doi ani și ceva. Consolare de câteva momente… Am șoptit un Dumnezeu să-i odihnească și am trecut mai departe. Fără să mai privesc lumea.

Trecem mai departe

Uneori mai ușor, alteori… Iar când doare parcă o vreme totul se oprește în loc pentru noi.

Ne retragem ca o broască în carapace sau vrem să ne băgam capul în nisip ca struțul. Credem că ce nu vedem și nu auzim nu se întâmplă și nu ne afectează. Ne este frică de necunoscut. Ne este teama de a fi părăsiți. Sunt și momente când ești părăsit definitiv, dar paradoxal simți nevoia de a rămâne singur. Nu există cuvinte potrivite care să alunge ce simți.

Poți fi luat pe nepregătire. Sau te poți pregăti pentru orice. Surpriza este atunci când te confrunți cu acel ceva. Atunci vezi ce simți cu adevărat, cum reacționezi. Trecem mai departe…

Au trecut zilele care mă făceau altădată să mă bucur pe 7 ianuarie. Când îmi felicitam bunicul, tatăl. Amândoi purtau numele Sfântului Ion.

Trecem mai departe…

Ție când ți-a fost cel mai greu să treci mai departe? Te-a ajutat ceva sau cineva?

 Foto: Pixabay

Comments

comments

2 comentarii

  • eumiealmeu 12 ianuarie 2018 Reply

    cel mai greu cred că nu pot spune chiar acum, e prea intim. dar pot să spun cea mai spectaculoasă salvare 🙂 . eram studentă la Craiova, dar lucram în București. picasem un examen și stăteam la ocazie să plec spre Slatina, unde erau ai mei, plângeam în hohote, gândindu-mă că toată vara va trebui să învăț, în loc să fac alte lucruri pe care le programasem. și a apărut un bătrânel cu niște flori în mână. ce-ai pățit, tată, mă întreabă el. l-am evitat, mi-am continuat plânsul. hai, tată, spune ce pățiși că sunt ca bunicul tău. cum n-am avut bunici, am plâns și mai tare… am suspinat că nu am luat examenul. mi-a întins buchetul de flori – eu, draga mea, mă duc la mormânt la soția mea, dar ea mă va înțelege dacă azi nu-i duc flori. și tu nu mai plânge, că un examen îl iei data viitoare. acolo unde e soția mea să nu ajungi… în rest, toate se rezolvă…

    • Jurnalul unui Tată 13 ianuarie 2018 Reply

      Sunt anumite momente in viață când întâlnim oameni deosebiți, uneori providențiali. Oameni care ne pot readuce pe făgaş în cazul în care suntem dezorientați. Ne ies în cale. Trebuie doar să deschidem ochii. Şi apoi putem merge mai departe:)

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: