Omagiu tatălui

Omagiu tatălui

Se împlinesc doi ani de când ceva s-a rupt în mine

Tatăl meu, om în putere, în doar câteva luni s-a îngălbenit ca frunza toamna. Refuzam să cred că boala este atât de agresivă. Nu credeam ce-mi spuneau doctorii. Din toate cele trei spitale unde ajunsesem cu tata. Am vorbit cu alți doctori. De la alte spitale. Din țară. Din Austria și Turcia. Parcă trăiam o neagră conspirație și toți îmi spuneau același lucru.

Niciun doctor și niciun membru al familiei nu-i spusese ce va urma. Dar singurul care acceptase și știa că drumul este fără întoarcere era chiar tatăl meu.

Speram într-o minune. Care nu a mai venit. Într-o zi de noiembrie frunza s-a desprins din copacul vieții.

Nu pot da timpul înapoi

Nu mai pot și nici nu știu dacă aș fi putut repara relația nu tocmai departe de a fi perfectă pe care am avut-o cu tata. Cel puțin din ultimii ani. Pentru că am avut și momente bune. Sau chiar fericite. Dar au fost demult. Când eram copil. Până prin adolescență când lucrurile au început să se strice.

A urmat un război al ambițiilor. Cine e nuca mai tare. Un război din care ambele părți au pierdut.

Nu știu și nici nu cred că mai contează cine a greșit mai mult. Pentru că amândoi am greșit. Începusem să-mi afirm independența specifică vârstei. Când puful se transformă în pene. Și încercam să-mi iau zborul. Din păcate, tata nu prea a acceptat faptul că anii au trecut și copilul de ieri nu mai era un copil. În ochii lui, în ochii tatălui meu, eu, copilul lui, rămăsesem încă un copil.

De atunci relația a fost cu suișuri și coborâșuri. Zile bune. Dar și altele neplăcute. Ultimii ani au fost marcați de cele mai puțin plăcute.

Am trecut peste

Amintirile neplăcute au început să se șteargă. Rămân cele din copilărie. Din copilăria mea fericită. Paradoxal, cu atât mai mult doare cu cât simt golul lăsat de tatăl meu. De câte ori merg cu fetele mele printr-un parc al copilăriei mele. Ori pe lângă locurile pe unde obișnuiam să merg cu tata. Mâncări care îi plăceau. Vorbele lui preferate pe care le aud din gura altor oameni. Melodiile lui preferate.

Acum doi ani am plâns. Nu mi se mai întâmplase de când m-a părăsit bunicul. Tatăl tatălui meu. Un om extraordinar. S-a întâmplat acum mulți ani. Eram licean. Simțeam pentru prima dată una din negrele frici din viața noastră. Cea de a rămâne singur.

Omagiu tatălui

Acum doi ani mă luptam cu două sentimente puternice dar contrare.

Durere și speranță.

Durerea legată de pierderea părintelui. Sentimentul de dezrădăcinare. De lucruri rămase încă nespuse. Pentru că pe lângă multe lucruri care aș fi vrut să le spun, să încerc în al doisprezecelea ceas să îndrept relația, a mai rămas ceva nespus.

Acel ceva ce îmi dădea speranță. Cu doar câteva zile înainte ca tata să treacă într-o alta lume, aflasem că urma să devin iar tata.

Drept omagiu tatălui, a doua mea fetiță a fost boteză în biserica unde cu mulți ani în urmă fusese botezat tatăl meu.

Bunicul ei pe care nu a mai apucat să-l cunoască.

De scris, abia după vreo jumătate de an am încercat. Despre despărțire.

După altă jumătate de an, mai reușeam să-mi mai pun aici câteva gânduri, emoții.

Nici acum, după doi ani, nu reușesc să-mi pun prea multă ordine în gânduri, dar încerc să accept, să fac pace, unde cândva a fost război. Probabil că timpul va mai așeza lucrurile. Deocamdată atât despre omagiul tatălui meu.

Dacă vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter. Poți să urmărești și pagina de Facebook, unde m-ar ajuta un shareSunt prezent și pe Instagram.

Foto: arhiva personală

Comments

comments

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: