Gusturi dulci de altădată

Gusturi dulci de altădată

Amintiri dulci din copilărie

Am avut norocul ca în copilărie să am un unchi cofetar. Mi-a deschis ochii și gusturile în materie de dulciuri adevărate.  Nu industriale și pline de E-uri. Tot ce făcea era natural și absolut delicios. Prăjituri, torturi, pișcoturi, înghețată. Dar și băuturi răcoritoare. Socată și limonadă din petale de trandafiri.

De fiecare dată când vine vara şi începe să se înmoaie asfaltul mi-aduc aminte de unchiul meu. De curtea umbroasă a unchiului meu cofetar. Stătea doar la câteva străzi de bunici. Acum probabil stă mult mai aproape de ei, undeva sus. Îmi place să cred că meșterește la norii pufoși ca la vata de zahăr.

Unchiul Costică: veteran de război şi cofetar

Unchiul Costică, căci așa îl știa tot cartierul, era o legendă vie. Vorbesc de anii ’80. Veteran al ambelor războaie mondiale. Mergea ajutându-se de un elegant baston din lemn. Nu avea nevoie de baston din pricina vârstei. Destul de înaintate, de altfel. Vreo 90 de ani. Ci din cauza unei răni vechi. De la o schijă căpătată pe fronturile unde luptase şi sângerase pentru țară.

Primise o sumedenie de medalii strălucitoare la finalul fiecărui război.

Dar i s-a luat ceva de suflet: cofetăria lui. Afacerea lui pusă din tinerețe pe picioare îi fusese confiscată brutal. Naționalizată.

Dar nu se resemnase. Îndulcea în continuare tot cartierul cu minunile sale dulci.

Prăjituri deosebite pe care nu le puteau face altcineva în casă? Unchiul Costică!

Torturi fabuloase ornate cu trandafiri? Unchiul Costică!

Atelierul lui, noua cofetărie artizanală și-o mutase acasă. De ce nu avea probleme cu autoritățile vremii care descurajau astfel de inițiative? Pentru că lucra din pasiune! Nu lua bani de la nimeni. Cerea doar ingredientele necesare. Făină, zahăr, ulei, ouă, nucă etc. Întotdeauna înapoia ce rămânea în plus. Era modul lui de a se alina și de a aduce zâmbete copiilor, dar și celor mari.

Avea și un defect. Unul singur pentru care mai primea câte o dojană dar niciodată direct. Ci mai mult o aluzie. Faptul că își păstra cu sfințenie rețetele. Nu le-a dezvăluit nimănui. Niciodată. Secretul breslei.

Câți dintre noi știm ce este șerbetul?

În zilele toride îl găseam făcând obișnuitele vrăji dulci în bucătăria de vară. Cu telurile și bolurile care mi se păreau imense în ochii mei de copil.

Văzându-mă însetat, dar și dorind ceva dulce, mi-a adus pe o tăviță un pahar de apă. Apă rece scoasă din fântână și cu o linguriță de argint în el. Iar în linguriță era un fel de cremă roz.

Era prima dată când vedeam așa ceva. La început mi s-a părut prea simplu față de obișnuitele eclere, cremșnituri și alte minunății obișnuite.  Mi-a văzut privirea oarecum neîncrezătoare şi nu a insistat. Nici nu-i stătea în fire. Dar curiozitatea mea era mare așa că am gustat.

Era vorba de șerbet. Din petale de trandafiri. Din propria grădină.

După ce am gustat însă… Și acum după mulți-mulți ani îmi revine acel gust pe care nu am cum să-l uit.

Gusturi dulci de altădată

Așa cum nici unchiul meu nu mai mă poate învăța rețeta, nici obiceiul de a servi șerbet nu s-a mai păstrat.

Așa cum tot doar în copilărie am mai întâlnit la bunicile mele un obicei asemănător. Tot de vară. Servirea dulceții de casă într-o farfurioară cu un pahar de apă alături.

Obiceiuri frumoase, dar vremuri apuse…

Câți dintre noi mai știm și mai facem o dulceață în casă? Fără prostiile de prafuri din rețetele moderne.

Iar dacă cumpărăm o dulceață sau printr-o minune dacă găsim chiar șerbet, avem curiozitatea să citim eticheta?

Veți rămâne surprinși de câte chestii nenaturale mai sunt în acele borcane pe lângă fructe și zahăr. În cazul în care există şi fructe.

Foto: domeniul public

Comments

comments

2 comentarii

  • Bianca Timșa 23 iunie 2017 Reply

    Țin minte cum mâncam șerbetul, cu sfințenie 🙂 …
    După Revoluție, când a apărut și prin comerț, era ca și când ai mânca legume în străinătate – minunat ambalate sau fără puf, 🙂 , dar fără niciun gust.
    Păcat că s-a dus cu rețetele… La fel cum se duc și cei care știu să facă port popular… și nu mai face nimeni după ei…

    • Jurnalul unui Tată 23 iunie 2017 Reply

      La fel cum se duc şi simplele legume şi fructe româneşti. Poate nu aşa arătoase ca cele din supetmarket. Nici de aceeaşi dimensiune o roşie cu alta. Dar ce gust…

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: