Un ochi plânge, altul râde

Un ochi plânge, altul râde

Un ochi plânge, altul râde

Viața. O bucurie. Dar și momente triste. Azi a fost sâmbăta morților. Moment pentru cei care au pierdut pe cineva să-și amintească, să pomenească, să împartă. Pentru ceilalți a fost doar o altă sâmbătă de toamnă târzie.

În noiembrie anul trecut mai pierdeam pe cineva. Pe tata. Și acum, după un an, este destul de greu să vorbesc despre acest lucru. Abia la șase luni după am putut să scriu despre această despărțire.

De ce am ales titlul un ochi plânge și altul râde? Pentru că așa am simțit atunci și așa simt și astăzi, la un an după despărțire.

Dacă despre unul este evident, celălalt ochi se bucura pentru tocmai aflasem că voi fi din nou tată. Nu am mai apucat să împărtășesc această veste și cu tata…

Probabil s-ar fi bucurat. Mai ales că pentru singura lui nepoată, adică pentru fata mea cea mare, care are acum 10 ani, a fost un bunic bun. Așa cum și tatăl lui a fost pentru mine un bunic bun. La fel cum sper să fiu și eu când îmi va veni rândul să fiu bunic.

Azi am ales să nu mai fac clasicul parastas. Le-am făcut pe cel de imediat după și pe cel de 40 de zile, cum se obișnuiește. Însă mulți oameni nu se simt confortabil când sunt ”invitați” la un parastas. Recunosc că și eu mă număr printre ei. Ca și tata, de altfel. Și cum a fost un om vesel și optimist până în ultima clipă, nu aș fi putut să văd încă o masă tristă. Chiar dacă ne-am fi adunat să-l pomenim, tot ar fi fost ceva cam…nefiresc. Ar fi lipsit tocmai el, sufletul oricărei mese.

Așa că am ales să merg la locul unde se odihnește tata cu un preot pentru slujba de pomenire, pentru a aprinde o lumânare și pentru a binecuvânta coliva și farfuria cu merinde care trebuie oferite unui bărbat.

În loc de clasicul parastas, am ales să împart alimente către cei care au într-adevăr nevoie. Către cei peste 20 de copii de la un așezământ, unde obișnuiesc să donez de câte ori am posibilitatea. Am mai scris despre asta aici și aici.

Viața. Avem doar una aici pe pământ. Scurtă sau mai lungă. Fericită sau mai tristă. Azi a fost un moment să ne aducem aminte de cei care ne-au părăsit pentru totdeauna.

Pentru unii, această despărțire ireversibilă poate provoca o rană adâncă pe care trecerea timpului parcă nu o poate vindeca. Pentru alții, timpul ajută, chiar dacă nu trec peste, se împacă cu ideea.

Ocazie și de reflexii cu privire la viața noastră.

Odihnească-se în pace cei care nu mai sunt astăzi printre noi!

Sursa foto: aici

Dacă vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter. Poți să urmărești și pagina de Facebook, unde m-ar ajuta un shareSunt prezent și pe Instagram.

 

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: