Nașterea

Seara de dinainte

Joi seara. Dis-de-dimineață urma operația de cezariană, adică pe la 7, iar cu vreo două ore înainte trebuia sa fim la spital. Nu insist și nici nu voi justifica de ce cezariană și nu naștere naturală. Numai aceste două modalități există, așa cum bine remarca cineva. Apoi, indiferent ce metodă alegi, socotelile de acasă nu se potrivesc întotdeauna cu cele din târg. Şi nu despre una versus alta este vorba.

Teoretic ar fi trebuit să dormim, chiar dacă nu mult…undeva până pe la vreo 3 noaptea. Dar poți dormi când se accentuează grijile și întrebările de pe ultima sută de metri? Va fi bine? Anestezia, operația, mami, bebe? Bebe! Cum arată bebe?

Drumul spre maternitate

Sună alarma de la telefon, nu că ar fi trebuit să ne trezească, că doar eram, ci mai mult să ne mobilizeze.

Ora 4, întuneric, răcoare, trafic lejer…cum era acum vreo 20 de ani, dar la oră de vârf.

Ajungem la spital. După formularistica și analizele de rigoare vine momentul așteptat și cu nerăbdare, dar și cu un pic (mai mult) de îngrijorare.

Pregătirea…mea

Soția intră în sala de operații, iar eu în vestiarul medicilor deoarece îmi exprimasem dorința de a asista la naștere. După instructajul (ca de armată!) primit de la o asistentă, scap de toate ”hainele de oraș” și intru în cele sterile, de unică folosință. O dată cu mine se mai schimba un tip. La fel de stângaci și emoționat ca mine. Ne uitam unul la altul şi schițăm un zâmbet. Eram noi în vestiarul medicilor, dar se vedea de la o poştă că niciunul dintre noi nu este medic Printre picături, când ne echipam, încercăm să închegăm un dialog:

  • Tot viitor tată, nu?
  • Se vede, nu? La noi băiat, la voi?
  • Fată. Baftă!
  • Merci, la fel!

După care, însoțiți fiecare de câte o asistentă care ne oferea indicații stricte referitor la ce putem face și mai ales ce nu. Printre chestii cu NU: nu e voie sa filmezi, să fotografiezi etc. Preventiv, mi-am luat totuși telefonul

Ultimul avertisment al asistentei: ”Să nu cumva să leșinați că domnul doctor a spus ca acolo vă lasă până termină operația”. Eu promit solemn că nu se va întâmpla.

Naşterea

Pun bonețica pe cap, masca la ochi și saboții în picioare și intru. Anestezia, după cum probabil știți, nu este totală, ci doar de la brâu în jos. Deci se simte cam tot ce se întâmplă, chiar dacă nu și durerea. Bine că față de alte spitale nu erau oglinzi pe tavan. Au mai fost mămici care la naștere habar n-aveau de acele oglinzi și când se uitau în sus (normal unde să te uiți când stai pe spate)… Să zicem doar că nu a fost ca orice privire în oglindă când verifici rimelul sau rujul..

Și acum e viu momentul și mai mult ca sigur așa va rămâne toată viața! Nu am mai fost doar eu și soția ținându-ne de mână… A apărut și acea minune pusă la pieptul mamei imediat după naștere. Bebelușa noastră! Atât de dorită! Atât de aşteptată!

Moment în care doctorul mă întreabă de ce nu fac o poză?! Bine că aveam telefonul în buzunar!!!

După naştere

Spre seară mă reîntâlnesc pe coridor cu tăticul de dimineață, același laconic dialog:

  • Cum e? Bine? A născut?
  • Abia acum. A durat 12 ore… La voi?
  • Şi mami şi bebe sunt bine! Totul bine?
  • Da. Soția bine, bebe la fel! Să va trăiască!
  • Felicitări!

Înapoi acasă

Acum, suntem deja acasă, avem la activ câteva nopți fără pic de somn. Nefiind clubberi și nici obișnuiți cu viața de noapte, nu pot spune că este tocmai ok, dar încet-încet ne adaptăm la noul ciclu de vreo 3 ore și apreciem fiecare oră şi chiar minut în care putem fura un somn. Pe fugă şi cu urechile ciulite ca la iepuri.

Oboseala, fiecare cearcăn, fiecare durere de mâini, de spate sau de cap…se uită de fiecare dată când ne luăm bebelușa în brațe, când ne prinde cu mânuța de un deget, când ne privește în ochi.

Iar cine spunea că nou-născuții nu zâmbesc…se înșală.

Că tot suntem în preajma zilei de 1 iunie…la mulți ani copii!

Foto: domeniul public
Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: