Prea puțină smerenie

Prea puțină smerenie

Prea puțină smerenie

Nu demult, într-una din seri m-am întâlnit cu un bun prieten care a ținut să-mi povestească cum aparențele pot înșela. Despre ce este vorba? Mergând destul de grăbit Calea Victoriei, după ce trecuse de Magazinul Muzica, în drum îi ieșise ceea ce părea a fi un preot la prima vedere. Straie lungi. Negre. Barbă. Tot tacâmul, zice. Mai avea câțiva pași și a observat ca respectivul ”preot” urma să-l abordeze.

O mică paranteză

Îmi cunosc prietenul ca nefiind dus la biserică. Dar nici nu l-am auzit să se auto catalogheze ateu sau să aibă vreo problemă cu biserica. Așa că am devenit curios ce urma să se întâmple. Sau cum a reacționat. Dar l-am lăsat să continue povestirea.

Revenim la poveste

Pe de altă parte, continuă amicul meu, dintr-o dată au început să-i treacă prin minte experiențele anterioare. Prin care genul acesta de abordări se terminau invariabil cu o solicitare de bani pentru construcția vreunui locaș. Eventual mic și din lemn, că tot e la modă zilele astea, dar asta e altă discuție. Sau undeva într-un vârf de munte pe care evident că nu-l găsești pe nicio hartă.

Totuși, intervin eu, abordările de genul acesta se petreceau de obicei în zona metroului și acum ceva vreme. Însă după periaje ale poliției s-a dovedit, fără excepție, că respectivii erau pur și simplu niște pungași. Nu aveau nici cea mai mică legătură cu vreo biserică. Poate doar hainele negre și barba afișate ostentativ pentru mai multă credibilitate.

Cum mintea ne mai și… minte

Replica amicului meu a fost ca probabil mintea noastră în anumite situații nu prea ține cont de logică și asocierile sunt uneori involuntare. Altfel nu-și explică cum în acele fracțiuni de secundă îi veneau în minte simultan o sumedenie de opțiuni ”salvatoare”:

  • Să grăbească pasul și să se prefacă că nu-l vede pe ”părinte”.
  • Eventual să și ocolească ”obstacolul”.
  • Să își scoată din buzunar mobilul și să se prefacă că dă un telefon.
  • Sau că-l apucă o amnezie instant a limbii române. Și să gângurească ceva de genul no hablo rumano (gândindu-se că un don’t speak este mult prea banal și i se poate răspunde foarte bine în limba lui Shakespeare, cu toate că și la câți români avem prin Spania…).

În fine, continuă cam genul ăsta de gânduri i se bușeau prin cap, judecând că cel care urma să-l abordeze asta dorea: bani.

Așadar, intuiția lui a fost bună. ”Preotul” chiar s-a înființat elegant în fața lui. Amicul meu deja începând să râdă continuând relatarea că deja se pregătise cu o privire cam piezișă, cu o mină grăbită, sictirită și evident străină de aceste meleaguri.

Surpriză!

”Preotul” cu o voce extrem de caldă l-a dezarmat instant făcându-l să se rușineze de toate bazaconiile pe care și le închipuise, omul dorea doar să știe…încotro este Sala Dalles.

Și da, era chiar preot!!! Bineînțeles ca l-a îndrumat unde trebuie, mai precis ca un GPS, dacă nu se grăbea să se vadă cu mine cred că l-ar fi condus într-acolo. Dar explicațiile au fost suficiente Preotul a repetat reținut exact indicațiile pentru că le-a repetat.

Ideea este că de ceva vreme oricine (credincios sau nu) poate observa un atac îndârjit și susținut contra Bisericii.

Iar orice discuție echilibrată practic pare imposibilă, dându-se și senzația unei polarizări în această privință, automat trebuie să fii etichetat ca fiind pro sau contra și catalogat ca aparținând unei tabere.

Și cum spuneam mai sus, cred că se pierde din vedere și însemnătatea cuvântului smerenie.

Dacă ți-a plăcut Prea puțină smerenie și vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să te abonezi la Newsletter.

Poți să urmărești și pagina de Facebook.

Sunt prezent și pe Instagram.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: