Trei corcodușe

Trei corcodușe

Trei corcodușe

De ce trei? De ce corcodușe? Azi mă plimbam în parc. Și am văzut trei corcoduși unul lângă altul. Plini de corcodușe. Primul corcoduș era încărcat de fructe galbene, al doilea de roșii, iar al treilea de unele aproape negre. Am gustat câte o corcodușă din fiecare. Trei corcodușe. Toate coapte. Toate parfumate. Dulci, dar un pic acrișoare. Și am avut o senzație puternică de… întoarcere în timp. Anii copilăriei.

Epoca de Aur

Marea parte a copilăriei mi-am petrecut-o parcă în altă eră. În Epoca de Aur. Așa i se spunea:)) Adică până prin ’89 când aveam vreo 12 ani. Totul era diferit. Orășean. Bucureștean 100%. Copilărie între blocuri. Fără bunici la țară. Tot bucureșteni și ei ca și părinții lor. Cam pustiu în vacanțele de vară, ce-i drept, când majoritatea prietenilor se duceau la bunici. La țară. Mai aproape de oraș sau unde se agață harta-n cui, cum se spune.

Iar ăștia care rămâneam acasă, între blocuri ne jucam cât era ziua de lungă. Ca și cei duși pe la bunici. Iar cum vara ziua-i lungă, uitam să mai dăm pe acasă. Nu știu de ce, dar mai toți părinții prietenilor, inclusiv ai mei, dacă apăreai pe acasă după-amiază când se întorceau de la serviciu, te cam sechestrau în casă. Ba să le spui ce ai făcut până au venit ei de la serviciu, ba să te pună la masă… Și uite așa preferam să ”uităm” să mai dăm pe acasă până seara.

Cu cheia de gât

Da, eram singuri acasă. Singuri pe stradă. Și aveam cheia de la casă pusă pe o sforicică de mărimea unui lănțișor de gât. Iar sforicica cu cheia de la casă le țineam la gât. O generație cu cheia la gât. Știu poate suna aiurea pentru cei tineri, dar era atunci. Nu în buzunar ca să nu o pierdem. Și aveam grijă și la mașini. Chiar dacă erau muuuuult mai puține și majoritatea Dacia 1310, 1300 și mai rar 1100. Câte un Oltcit și rar un Aro. Poate o Lada. Și am supraviețuit. Pe străzi. Alte timpuri. Azi câți părinți și-ar mai lăsa copilul de 7-8 ani sau chiar mai mare de 10 ani afară. Singur. Și fără telefon. Nu exista așa ceva. Doar acasă aveam unul cu fir și disc. Și mai erau la intersecții cele publice. Cu fisă. Care de cele mai multe ori erau stricate.

Instructajul de altădată

Dar părinții aveau de voie de nevoie încredere în noi. Și ne-am învățat de mici să fim responsabili. într-un fel. Atenți. După ce trecem printr-un adevărat instructaj. De genul:

  • să nu vorbești cu oameni străini
  • să nu mergi nicăieri cu oameni străini chiar dacă zic că ne cunosc, chiar dacă îți oferă dulciuri
  • să te uiți în stânga și în dreapta când traversezi și numai pe culoarea verde sau pe zebră
  • să nu arunci cu pietre
  • să te schimbi dacă ai transpirat sau te-ai udat
  • să nu stai în ploaie
  • și altele asemănătoare pe care unii părinți din ziua de azi le repetă copiilor lor. Chiar dacă între timp lista s-a lungit considerabil.

Supraviețuirea de atunci

Și cum spuneam mai sus, dacă ajungeai în casă pe la prânz nu prea mai ieșeai curând. Așa că preferam să nu o facem. Să ajungem cât mai târziu. Bine, nu săream calul, că nici așa nu era bine. Dar ideea e că la un moment dat ne lua foamea. Una cruntă. Și atunci aveam o dilemă. Acasă la papa bun, dar rămân în casă? Sau afară la joacă dar trebuie să fac ceva cu foamea? Normal că joaca prima. Dar rezolvam și foamea. Musai. Cum? Că bani nu prea aveam și nici nu erau buticuri la orice colț cu de-ale gurii. Cu ce găseam afară. Chiar dacă oferta era subțire. Repet, între blocuri.

Fructe

Dar tot găseam corcoduși. Câte corcodușe am ronțăit, verzi sau coapte, în timpul copilăriei… Doar atunci. Pentru că după ce am crescut am descoperit un lucru curios. Niciodată, dar absolut niciodată, nu am găsit corcodușe de vânzare. La piață. Sau la supermarket. Hypermarket. De ce? Eu aș fi cumpărat. Oi fi singurul?

Și același lucru se întâmplă și în cazul altor fructe dragi mie care tot doar în copilărie le mâncam. Dudele! Albe sau roșii. Uneori negre. Acum parcă mi-e și rușine când văd un dud și mă apucă pofta să mă agăț de el și să iau o dudă gustoasă. Dar am făcut-o. Chiar anul acesta.

Cu ce ne mai amăgeam foamea pe atunci? Cu struguri. La unele blocuri se mai găseau unii vecini nostalgici după copilăria lor și sădeau butași de viță de vie. Că n-apucau să mănânce un strugure copt din cauza noastră, a copiilor, asta e altă poveste. Și nu ne limitam doar la bobițele mici și verzi. Mai ronțăiam și lăstarii arcuiți care aveau un gust la fel de acrișor.

Și ca să ajungem la un echilibru după atâta acru, mai găseam și ceva dulce. Niște flori. Comestibile. Mâna Maicii Domnului și mai erau unele portocalii pe care nu prea le-am mai văzut de atunci și nici nu știu cum se cheamă.

Și nu numai

Setea? Erau suficiente țâșnitori. În curtea școlii, în parcurile din apropiere.

Iar dacă făceam rost și de câțiva lei… deja situația se schimba. O gogoașă sau un covrig. Un suc rece de vișine cu sifon.

Și uite așa trei corcodușe mi-au adus aminte de vremuri de demult.

Ție ți s-a întâmplat ca un gust sau un miros să-ți aducă aminte de ceva ce aproape ai uitat?

Iar dacă vrei să te țin la curent cu ce mai scriu, te invit să apreciezi pagina de Facebook sau poți să te abonezi la Newsletter.

Tot pentru nostalgici, ca mine, am scris despre gusturi dulci de altădată, șerbet și alte gusturi demult uitate. Şi mai ales cum era pe vremea mea, pe vremea ta dacă eşti şi tu pe la vreo 40 de ani.

Foto: domeniul public

Comments

comments

Lasă un răspuns

Verificare antispam *

%d blogeri au apreciat: