Povestea cerșetorului bogat

Povestea cerșetorului bogat nu este despre Filatropica

Nu este o recenzie la filmul Filantropica. De altfel, un film de referință când vine vorba despre cerșetorie.

Nici nu ar avea cum. Povestea se întâmplă înainte de lansarea filmului cu vreo 2-3 ani chiar.

Dar de ce zic poveste, când este vorba de un fapt cât se poate de real.

Despre povestea cerșetorului bogat

Pe vremea aceea când eram student şi chiar lucram într-o bancă, drumul meu zilnic trecea prin Piața Victoriei. Mai exact, acolo coboram din metrou. Și tot acolo, pe trepte, era nelipsit un bătrânel ponosit, slab, cărunt. Vârsta înaintată, mâna intinsă, privirea de câine bătut, totul inspira milă.

Zilnic treceam pe lângă el și din puținul meu din portofel îi lăsam și lui niște bani. Pentru că pe acea vreme încasam salariul cash. Abia apăruseră cardurile. Chiar dacă lucram la bancă, faptul că eram student mă făcea să am un salariu indecent. De mic! Care era însă compensat de promisiuni. Ştiți, dezvoltatea carierei într-un mediu competitiv, corporatist și bla-bla-urile de rigoare care ți se servesc la începuturile carierei. În fine, să nu deturnez povestea.

Într-una din dimineți observ oarecum neliniștit că bătrânelul nu mai este la post. I s-o fi întâmplat ceva? Ajung la bancă și… surpiză! Dau de el chiar în faţa băncii așteptând să se deschidă.

Cu greu l-am recunoscut. În ciuda acelorași haine ponosite și acelaşi păr răvășit îi dispăruse ca prin minune expresia aceea de pe față. Avea altă privire! Era sigur pe el. Nu-i mai tremura vocea. Iar în mână avea o plasă. Nu cu alimente, medicamente sau ziare. Ci burdușită cu BANI. Nu monedă. Doar bancnote. Teancuri aranjate frumos. Ca la bancă:))

Omul venise să facă o depunere. Ulterior am aflat de la colegi că depunerile sunt uzuale de niște ani. Iar conturile lui aveau depozite care totalizau cam 50 și ceva de ani de muncă raportate la salariul (mic, ce-i drept) pe care îl aveam atunci. Și nu era vorba de vânzarea vreunei case, ci din depuneri regulate. Dar oarecum consistente.

Câteva constatări

Cum eram student la Finanțe, viitorul economist din mine nu s-a putut abține. Am făcut un calcul destul de riguros dacă chiar este posibil așa ceva.

Cât câştigă zilnic?

Oare depune pentru altcineva? NU!

Vadul extraordinar pe care îl avea în zona respectivă de cerșit. Înfățișarea lui era demnă de toată mila. Totul era un adevărat magnet de bani. Oamenii normali vroiau să îl ajute cu un ban. Sau cu mai mulți.

Anii au trecut, iar oameni care lucrează și azi în bănci mi-au confirmat întâmplări asemănătoare. Culmea, despre cerşetori care îi ştiu şi eu din vedere!

Câteva tipologii de cerşetori

Este o industrie a cerșetoriei.

În ultima vreme mai rar vedem copii obligați să cerșească. Probabil îi regăsim cu tot cu familii prin vestul Europei. La fel de rar mai vezi vreun puşti care practică acest obicei pentru a face bani de un suc sau mai știu eu ce. Exceptând celebrele cazuri amuzante de Vama Veche. Cu cei care scriu pe carton că pentru 1 leu fac una sau alta:))

Există într-adevăr şi nevoiași care întind mâna. De obicei vârstnici. Așa cum sunt și alții zdraveni care așteaptă finalul zilei să-i zeciuiască. Să-și ia partea de la acești amărâți. Dar ce spun zeciuială?! Că nu sunt „impozitați” de acei vulturi cu 10%, ci mai degrabă cu 90%!

Sunt și o categorie de oameni bolnavi. Însă nu de orice boală, ci de pură avariție. Care au un venit decent sau chiar depozite în bancă, dar cerșesc. Pare incredibil, dar ei există. Este şi povestea cerșetorului bogat, de mai sus.

Sunt cerşetori care dacă vrei să le iei ceva de mâncare aruncă cu mâncarea după tine. Vor doar bani. De cele mai multe ori doar pentru a-şi mai lua un pet de bere.

Sunt cerşetori care au auzit ei ceva din Filantropica că tot am adus aminte de film. Respectiv că „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!” Însă de cele mai multe ori dezlânata lor poveste se destramă. După primele întrebări…

Concluzia

Mi-am schimbat de mulți ani atitudinea față de cerșetori. Nu în sensul că am devenit insensibil.

Acum rar, extrem de rar, mai ofer bani.

Prefer să ofer o masă. Caldă când am posibilitatea. Sau pur și simplu un senviș. Sau chiar un covrig că tot găsim la orice colț de stradă o covrigărie. Celor care sunt înfometați. Am ajuns să recunosc cine are nevoie şi se bucură de o masă.

Prefer să iau medicamente de care au nevoie. Îi recunosc şi pe cei care chiar au nevoie de un medicament, dar nu şi-l pot permite.

Dureros este că în situația asta sunt mulți români, nu numai bătrâni. Şi nu mă refer la cerşetori, ci la oameni de rând. Care n-au ajuns (încă) să cerşească.

Foto: domeniul public

Comments

comments

Lasă un răspuns

Verificare antispam *

%d blogeri au apreciat: